Miercuri dimineață am găsit Bacăul sub zăpadă. Sub prima zăpadă din această iarnă. Zilele trecute a nins și prin alte locuri, pe la munte, dar când ninge chiar în urbea ta iarna devine dintr-odată sfântă.
Lunga și geroasa iarnă dă oamenilor fiori. Însă iarna este un anotimp fără de care viața pe Pământ ar putea căpăta dimensiuni cumplite. Unii iubesc zonele calde ale Pământului, tânjesc după mediteranismul dulce și îmbelșugat. Simțăminte exotice pentru alții, ca eschimoșii de la Pol, de exemplu, dar și pentru noi, cei de pe aici, din zona puternic temperată.
Cele patru anotimpuri ale anului sunt pentru noi ca etapele vieții, de la naștere și înflorire, la maturizare și înțelepțire, până la sfânta iarnă care trece totul în tonurile ei argintii, ale unui fel de senectute admirabilă.
În copilărie învățam despre „plapuma de omăt” a iernii, sub care pâlpâia din nou firul vieții, pe ogoare. Pe mine unul o astfel de metaforă m-a fascinat și nu pot uita nici astăzi cum îmi imaginam fenomenul natural născut dintr-o superbă contradicție: zăpada rece dăruia căldură vieții de sub ea, aidoma unei plăpumi sub care se aciuează deseori viața.
Schimbările climatice care se simt deja peste tot ne dau fiorul rece că nici iernile nu vor mai fi cum au fost. Să ne ferească Dumnezeu de așa schimbare! Vă puteți imagina cum ar arăta Grădina Maicii Domnului fără zăpezile iernilor sfinte?
Câtă bucurie aduce, de fiecare dată, prima zăpadă! Să nu ne gândim la drumurile înzăpezite, la durerile de cap ale drumarilor și ale șoferilor, la calamitățile de după ninsorile grele. Zăpada e o binecuvântare, iar albul ei atât de curat nu este o simplă întâmplare. Zăpada ne arată, acoperind zonele urâte, murdare, cât de frumos este să trăiești curat.
În natură nimic nu este întâmplător. Nici măcar în „natura umană”.
