În România, nu avem timp să ne plictisim, însă nu munca ne omoară… La noi, în ultimii ani, orice recomandare venită pe filiera Uniunii Europene devine lege sau, mai grav, este interpretată ca un ultimatum, atunci când musai se pliază pe politicile mai vechi sau mai noi ale unui grup de indivizi cu influență în structurile puterii. Acum, la zi și la modă, este privatizarea sistemului de sănătate, băieții deștepți și frumoși tot bat monedă pe sănătate de stat vs sănătate privată.
Nu interesează pe nimeni dintre cei aflați în prima linie cu steagul privatizării că, în România, în ultimii ani, numărul paturilor în spitalele de stat a scăzut cu 40 la sută, o mare parte dintre acestea se găsesc în sistemul privat, cum nu interesează nici că tot în România se alocă doar 5 la sută din PIB Sănătății, față de 9 la sută media europeană, diferențe care reprezintă miliarde de euro. Inițiatorii și suținătorii acestor politici nu vor să ia în calcul gradul de sărăcie din multe regiuni și zone ale României, unul din patru locuitori trăiește la limita subzistenței, extraordinarele diferențe între bogați și săraci, și nu răspund la întrebarea cum vor accede milioanele de oameni la sistemul de sănătate, în condițiile în care medicina privată vinde servicii la preț de bijuterii, după cum afirma zilele trecute un cunoscut analist economic de la noi.
Aceiași susținători ai medicinii private tratează medicina ca pe o marfă, însă uită, ignoră mai bine zis, că sănătatea publică este un drept câștigat în secole de reforme și nu mofturile unor politicieni și oameni de afaceri, dovadă fiind și obiectivul UE în acest domeniu, pe care ultraprogresiștii îl ignoră voit: „sănătatea cetățenilor este o prioritate fundamentală a Uniunii Europene”, iar acest obiectiv fundamental nu este apanajul medicinii private, care urmărește profitul, cum se întâmplă acum în stomatologie, de am ajuns de râsul lumii, fiind cunoscuți ca țara cu cei mai mulți cetățeni cu gurile știrbe.
