Serendipity

Acum câțiva ani, colocviile de dimineață ale Festivalului Național de Teatru se petreceau într-un spațiu extrem de plăcut, de primitor, la o cafenea/ceainărie din București, numită Serendipity. Nu știam cuvântul, care suna melodios, senin, nu știam ce înseamnă, dar am făcut cercetări și am aflat că e greu de tradus, dar că se referă la descoperiri neașteptate, la surprize plăcute. Și că originea lui s-ar găsi într-un frumos basm cu niște prințese persane care, în joacă, fără să-și propună nimic, că doar la rangul lor social nu trebuiau să facă vreo treabă anume, descopereau, prin hazard, niște lucruri uluitoare. Ce ți-e și cu hazardul ăsta! Se cunoaște faptul că unele descoperiri epocale, cum ar fi legea gravitației, penicilina, insulina, chinina, s-au făcut în mod absolut întâmplător.

Mi-amintesc apoi că am văzut o comedie romantică încântătoare, despre rolul destinului în dragoste, cu titlul de „Serendipity” (cu John Cusack și Kate Beckinsale) și că, într-una din scrierile sale, mereu surprinzătorul savant care a fost Solomon Marcus se opreşte şi asupra termenului de serendipitate, ca întâmplare neașteptată. O face avansând ideea că există, probabil, o solidaritate între diferitele secrete ale naturii, iar noi nu aveam decât să ne bucurăm, să ne lăsăm fermecaţi şi amuzaţi de profunzimea spectacolului care ne înglobează. Chiar dacă spectacolul lumii este uneori teribil de neliniștitor, de trist, încrederea în resursele umanității, speranța în bine și umorul nu trebuie să ne părăsească.

Pentru că, locul principal al umorului ar trebui să fie nu în zona divertismentului, ci în aceea a culturii, el făcând casă bună cu ludicul şi cu artisticul. „Fără umor (apud Solomon Marcus), cunoaşterea, înţelegerea lumii, a propriei noastre persoane, rămân infirme. Umorul contribuie esenţial la starea noastră de sănătate psiho-somatică. Gradul de bogăţie, de profunzime, de capacitate explicativă pe care îl are umorul depinde esenţial de nivelul nostru de cultură: umorul nu e atât în lucruri, cât la cel care le foloseşte”.

Așa cum soarta unei glume, a unei povești stă, nu atât în gura care o spune, cât în urechea care o ascultă. Iar umorul, și asta ar fi bine să știm, ca să nu confundăm lucrurile, să facem diferențele necesare și să distingem nuanțele, este de mai multe feluri. Există umor popular, sevos, unul grosier, de periferie, și altul intelectual, subtil, cu accent livresc. Apoi un umor negru, macabru „de spânzurătoare”, unul sarcastic, cinic sau unul binevoitor, empatic etc. Așa cum și râsul este de mai multe feluri, el având, în cele mai multe cazuri, o funcție terapeutică. Râsul este specific uman și ne salvează în situațiile în care am putea să ne lăsm copleșiți de gânduri întunecate, de disperare.

Mă țin departe de panicarzi, de indivizii în permanență nemulțumiți, clevetitori, care au un soi de umor agresiv și coroziv, total dezagreabil, răutatea, invidia, acreala și îngustimea lor de spirit fiind evidente. Îmi place umorul benign, tonic, simpatic, care topește tensiunile și alungă stările sumbre, apăsătoare (urăsc să-mi fie frică de ceva), iar acum aștept o întâmplare fericită, ceva din zona lui serendipity, pentru că am mare nevoie de o infuzie de energie, ca să simt, ca în Cântecul lui Nichita, cum primăvara îmi țâșnește din tâmple și cum miresmele îmi dau un pumn în față.