Legea insolvenţei, în ultima sa fază de aplicare, respectiv falimentul, se asemănă întrucâtva cu o procedură de executare silită în care valorificarea bunurilor debitoarei se face în vederea îndestulării creditorilor, urmând o anumită ordine de preferinţă în distribuirea preţului obţinut, funcţie de tipul creanţei.
Dar pentru a obţine preţul trebuie mai întâi ca bunurile să poată fi valorificate. Ori, aici o altă lege a interferat cu legea insolvenţei perturbând procedura. Avem în vedere Codul de Procedură Penală care, nefăcând distincţie în ceea ce priveşte situaţia juridică a debitorului, obligă organul de urmărire/cercetare penală să aplice sechestru penal, fie în vederea conservării, fie în vederea confiscării bunurilor societăţii care, într-un mod oarecare are legătură cu actele frauduloase/prezumat frauduloase îndeplinite de organele sale de conducere.
Problema cu aceste sechestre penale e că, odată puse, ele nu mai sunt ridicate de organul care le-a pus. De regulă finalizarea urmăririi penale se face cu întocmirea unui rechizitoriu şi trimiterea în judecată a inculpaţilor. Între timp, lipsită de organele de conducere (arestate ori dispărute) având conturile blocate, societatea intră în faliment. În faliment, una dintre atribuţiile lichidatorului e de a valorifica bunurile debitoarei. Valorificarea bunului cu sechestru penal devine o misiune imposibilă în condiţiile când OCPI (Cartea Funciară) refuză radierea sechestrului penal în absenţa unei hot. Judecătoreşti, ori în lipsa unei solicitari de radiere din partea organului care a pus menţiunea.
Ori, organul de cercetare/urmărire penală este dezinvestit odată cu rechizitoriul şi trimiterea dosarului la instanţa competentă şi nu mai poate interveni la OCPI. Judecătorul investit cu dosarul penal nu îndrăzneşte să se atingă de sechestru pus anterior şi astfel, după câţiva ani, când se termină procesul penal, sechestrele continuă să rămână puse. Cu excepţia câtorva soluţii îndrăzneţe şi corecte, pronunţate de câţiva judecători sindici curajoşi, care şi-au asumat competenţa de soluţionare privind sechestrele penale şi conversia acestora din măsuri asiguratorii instituite în cursul procesului penal în proceduri execuţionale, majoritatea covârşitoare a instanţelor şi-au declinat competenţa ori au respins orice cereri de ridicare, ori conversie a sechestrului penal.
Astfel, foarte multe bunuri imobile au fost scoase practic din circuitul civil. Pe lângă faptul că nu au produs plus valoare, acestea sau degradat, au generat taxe şi impozite locale imposibil de achitat. Situaţia cea mai complicată o generează sechestrele instituite sub incidenţa legii insolvenţei 85/2006 sub care se desfăşoră procedurile începute sub imperiul acestei legi, care conţine o prevedere la art. 53 după care; ” Bunurile înstrăinate de administratorul judiciar sau lichidator, în exerciţiul atribuţiilor sale prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, ……., cu excepţia măsurilor asigurătorii sau măsurilor preventive specifice, instituite în cursul procesului penal.”
Noua lege a insolvenţei ,85/2014, spre deosebire de vechea lege prevede la art. 91 că; “ (1) Bunurile înstrăinate de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, în exerciţiul atribuţiilor sale prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum privilegii, ipoteci, gajuri sau drepturi de retenţie, sechestre, de orice fel. Fac excepţie de la acest regim măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale şi/sau confiscării extinse.” A rămas astfel tributară prin ultimul alineat, vechii concepţii, respectiv indisponibilizarea sine-die a bunurilor supuse; “…măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale şi/sau confiscării extinse.”
În data de 20 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, a pronunţat, îndrăznim să zicem, o soluţie istorică ce are darul să schimbe orientarea jurisprudenţială vis a vis de “inalienabilitatea” sechestrelor penale. Astfel ÎCCJ prin Decizia nr.1/2020 a stabilit că; “…. existența unor măsuri asigurătorii înființate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenței, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracțiune sau a garantării executării cheltuielilor judiciare: a) nu suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce privește bunul sechestrat; b) nu este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de valorificare conform dispozițiilor Legii nr. 85/2014; c) nu împiedică lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuțiilor conferite de Legea nr. 85/2014.”
Epopeea nu s-a încheiat însă pentru bunurile sechestrate aflate sub incidenţa Legii 85/2006 al cărui art. 53, ce priveşte valorificarea bunurilor sechestrate penal, are un conţinut un pic diferit. Aceasta ultimă situaţie a fost reglementată cu jumătăţi de măsură prin alte două decizii ale ICCJ din anii 2017 şi 2018. Având însă în vedere ultima decizie (nr.1/2020), sperăm ca instanţele să adopte o poziţie în acord cu aceasta din urmă şi pentru aceste proceduri.
Jr. Adrian M. Ionescu
