1985, ianuarie. Ger cumplit; record:-30 de grade. Treburi urgente m-au dus la Iași. N-am găsit cazare decât la hotelul ,,Unirea”. Scump și frig. Doar primele două etaje erau puțin încălzite. După o zi de cazare, cu glas stins, recepționera mi-a spus că trebuie să mă mut la un etaj superior; ca și ceilalți cazați. Nu era spațiu de negociere. Sosise Cenaclul ,,Flacăra”, cu Adrian Păunescu. Preadosnicpupătorul urla în căutare de ocrotire termică. Protestele erau inutile, dar… Când recepționera a rostit numele lui Păunescu, am spus scurt, instinctual: ,,E un porc!” Diplomați, aflați în preajmă, nelipsiții milițieni/ securiști n-au reacționat…
După ce-a stat pitit vreo doi ani postdecembriști, versificatorul de curte și-a relansat cariera de lătrău într-un stil de mare nenorocit, încercând să se spele în public: ,,Sunt un porc. Sunt porcul dumneavoastră de Crăciun liber“. Între alții, Liiceanu a reacționat: „Şi care societate n-are nevoie de porci? Mai ales de porci […] cu voce de piept care trec uşor de la versul de iubire, înfiorat şi foșnitor, la cel care […] ajunge în cele din urmă la versul cu adevărat porcesc, cel care aduce bani, putere, privilegii“.
Mi-a părut apoi rău din cauză că, manipulat de un automatism strămoșesc, am spus că Păunescu este un porc. Atunci, am înnobilat licheaua și am insultat porcul. Priviți către masa de Crăciun! De fapt, noi suntem adoratori de porc. Ticălosul Păunescu nu putea fi acuzat de prostie. Autoidentificându-se cu porcul, a creat confuzie, răstălmăcindu-l pe Orwell, cel care spunea: ,,Fiinţele de afară priviră de la porc la om şi de la om la porc şi din nou de la porc la om: deja era imposibil să mai spui care era care”. Mi-a deschis ochii și Churchill: ,,Îmi plac porcii. Câinii ne privesc de jos. Pisicile ne privesc de sus. Porcii ne tratează ca pe egali”.
Dragă porcule, îmi cer scuze pentru acel ,,E un porc!”
