Sculpturile de la Slănic-Moldova, la linia de demarcație între arta impusă și arta liberă

În Parcul Central din stațiunea Slănic-Moldova există câteva ansambluri sculpturale de o inestimabilă valoare artistică și componistică, din păcate prea puțin scoase în evidență, mai ales că acestea au rezistat cu brio, în ciuda intemperiilor ivite de-a lungul timpului.
Și mai interesant este faptul că, două dintre ele sunt specifice creațiilor din perioada comunistă, cu toate că, ele se află într-o antiteză mai puțin observată sau mai puțin supusă atenției, chiar unică în peisagistica parcurilor din România.

Astfel, la intrarea în parc, întâlnim ansamblul sculptural care include patru sculpturi monumentale în piatră reprezentând busturile unor clasici ai literaturii române: George Coșbuc, I. L. Caragiale, Mihai Eminescu și Ion Creangă. Aceste opere au fost realizate de renumiți sculptori români în perioada ,,liberalizării culturale”, cuprinsă între anii ’60 -’70, complexitatea creației în această perioadă fiind determinată de coexisten­ța artei monumentale oficiale cu tematică istorică și culturală, cu ceea ce va însemna mai departe artă alternativă. Deși, cineva a făcut o schimbare și l-a înlocuit pe Ioan Slavici cu George Coșbuc, știut fiind faptul că pe vremuri, cei patru clasici ai literaturii române erau considerați Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ioan Slavici și I. L. Caragiale.
În imediata apropiere se află un alt ansamblu sculptural, în cadrul căruia se află o serie de creații personale (sculpturi în lemn) realizate în Tabăra Națională de Sculptură a Studenților, din anul 1987.

Simpozioanele („taberele”) de sculptură au constituit un remarcabil reper identitar al artei contemporane românești în anii ’70 -’80 ai secolului al XX-lea, iar prin succesiunea edițiilor derulate de-a lungul anilor s-au format în România adevărate ,,muzee în aer liber”, după cum afirma criticul și istoricul de artă Ion Frunzetti. Taberele de sculptură erau destinate participării prioritare a proaspeților absolvenți ai secțiilor de sculptură din învățământul artistic superior. Lucrau în simpozioane și reprezentanți ai altor generații, după cum au fost și cazuri în care un plastician a fost prezent în câteva ediții ale aceleiași tabere. Trebuie menționat și faptul că taberele de sculptură erau organizate de Uniunea Artiștilor Plastici, cu sprijinul autorităților locale. În funcție de materialul de lucru ce exista în zona în care se desfășura simpozionul, se stabilea identitatea acestuia: sculptură în piatră, lemn sau metal.
Aceste reuniuni lucrative ale studenților (vara era îndeobște anotimpul lor) nu erau tutelate de o tematică impusă, ceea ce marca o diferență semnificativă față de arta monumentală oficială, în fapt, noi modalități de exprimare artistică ce reprezentau așa numită artă alternativă.

Iar dacă este să faceți o diferență, priviți bustul lui I .L. Caragiale, iar apoi statuia din lemn aflată în spatele acestuia, care îl înfățișează pe George Bacovia, în lucrarea intitulată ,,Compoziție”, una foarte sugestivă și profundă, cu trimitere la opera marelui poet simbolist băcăuan.

,,Este foarte important ca un artist plastic să fie în permanență preocupat de îmbinarea noilor tendinţe ale artelor vizuale contemporane cu specificul regional şi local, iar aceasta să fie o misiune transmisă constant şi generațiilor următoare”, a spus sculptorul Rudolf Kocsis, unul dintre studenții prezenți în tabăra de creație de la Slănic-Moldova, din 1987, cu lucrarea ,,Relicva”.

Romulus-Dan BUSNEA