Scrisori și orgolii

Importanți sau neînsemnați, deși mulți dintre ei nu mărturisesc asta, scriitorii tânjesc după confirmarea valorii lor. Nu așteaptă doar de la cititori această confirmare, ci, mai ales în prima fază a publicării unui volum, de la critici literarii sau confrații de breaslă.
Pilduitor mi se pare în acest sens un gest al lui Elias Canetti, cel care, în „Jocul privirilor” (Cluj, Editura Dacia, 1989, p. 179-183), ne mărturisește că i-a trimis lui Thomas Mann manuscrisul unui roman, însoțit de o lungă scrisoare în care-i detalia planul unei Comédie Humainie a nebunilor. De ce l-a ales ca… evaluator tocmai pe Thomas Mann? Pentru că-i admira opera. Numai că „pachetul uriaș” care conținea manuscrisul i-a fost returnat de Thomas Mann, fără ca acesta să-i citească propunerea editorială. „A fost o lovitură foarte puternică, scrie Elias Canetti. Dacă el n-a citit-o, cine ar putea citi o carte atât de sumbră? Mă așteptam la un fel de entuziasm din partea lui, nu numai la aprobare”. Simțindu-se jignit, cuprins de deznădejde, Canetti a hotărât să nu mai publice cartea. Peste patru ani, însă, convins de prieteni, și-a publicat cartea. S-a hotărât să i-o trimită din nou lui Thomas Mann. I-a trimis-o însoțită de o nouă scrisoare. „Rana pe care mi-o produsese mi-a rămas deschisă. El era singurul care mi-o putea vindeca, citind cartea și recunoscând că nu avusese dreptate când respinsese ceva ce ar fi trebuit să-i rețină atenția”, notează Canetti. Autorul „Muntelui vrăjit” i-a răspuns, reparând nedreptatea. Iar Canetti spune: „Eram fericit de scrisoarea lui, în ciuda a tot ceea ce se întâmplase”.
La puțin timp după toate acestea, întâmplător, Canetti se întâlnește cu Robert Musil. Acesta i-a spus: „Vă felicit pentru marele succes!” Mai mult, i-a precizat că merita acest succes. „Am fost vrăjit, auzind din gura lui cuvântul a «merita»[…]. După aceste cuvinte mi-am pierdut rațiunea […]. L-am ascultat până la capăt și apoi am spus imediat: «Ei, închipuiți-vă că am primit o scrisoare lungă de la Thomas Mann.» Se crispă rapid, ca și când s-ar fi retras în sine, fața i se întuneca și nu mai era decât o mască. «Așa», zise el, îmi întinse mâna pe jumătate și se întoarse brusc. Prin acest gest îți luase rămas bun de la mine”. Apoi, deși s-au întâlnit de mai multe ori, Musil nu i-a mai adresat niciun cuvânt… „Ce se întâmplase? Ce făcusem? […] Pronunțasem numele lui Thomas Mann în aceeași clipă în care el, Musil, mă felicitaseși-și motivase felicitarea? […] Credea, probabil, că-l situam pe Thomas Mann deasupra lui […]. Un verdict clar între el și Thomas Mann fusese totdeauna important pentru el”, mai notează Canetti, cel care n-a vrut să rănească pe nimeni, dar nu înțelegea pe deplin ce înseamnă să lovești în orgolii…
În „Al cincilea munte”, ne amintim, Paulo Coelho, scria: „Când orgoliul străluceşte prea tare, orice înţelepciune se întunecă”…