Scriitorul și jurnalistul Viorel Ilișoi a revenit la începutul lunii octombrie în Bacău, pentru a se întâlni cu cititorii săi și a-și prezenta ultimele cărți apărute: ”Strălucitor”, ”Viața literară pe Bahlui”, ”Cele ma frumoase reportaje”. Evenimentul a avut loc în cadrul proiectului ”Provocarte” și l-a avut ca moderator pe scriitorul Adrian Jicu. După seria de ”povești, discuții, autografe”, Viorel Ilișoi ne-a acordat un interviu, în care ne-a vorbit în detaliu despre pasiunea sa pentru scris și despre secretele acestei arte.
”Mi-am câștigat stima de sine devenind scriitor”
Vladimir-Alexandru Moțoc: Ce ați câștigat dedicându-vă acestui obiectiv, de a scrie cărți?
Viorel Ilișoi: În primul rând mi-am îndeplinit visul de a deveni autor, scriitor de fapt. Autor ești și dacă nu publici cărți. Acum, cu tehnologia modernă, poți să publici imediat ce ai scris. Să pui pe un blog personal – ceea ce eu și am, poți să pui pe o platformă online, nu trebuie neapărat să scoți o carte. Dar eu am o vârstă, sunt de factură clasică și îmi place cartea ca obiect. Sunt și editor, scot cărți și le scot în format tipărit, nu electronic. Îmi place să simt cartea în mână. Cartea tipărită are un miros și un farmec al ei, are magia ei, este un obiect frumos. Am o bibliotecă mare, plină de cărți. Dincolo de ce conține – de ce să nu spunem? – cartea este un obiect frumos. Pentru mine, cartea este o tradiție uriașă a omenirii, de la Gutenberg încoace, iar mie îmi place să scriu și să tipăresc cărți. Am scris multă vreme reportaje, la ziar. Adunate într-o carte capătă altă forță decât citite separat. Acum, dacă e să fiu sincer, nu prea se duce lumea prin arhivele ziarelor sau pe la biblioteci să caute colecția de ziare. Acolo trebuie să iei un metru cub de hârtie și să începi să răsfoiești… Deci, adunând reportajele într-o carte, le-am făcut mai accesibile și, cum spuneam, împreună au altă forță decât luate fiecare în parte. În primul rând, mi-am îndeplinit visul! Alt câștig ar fi respectul față de mine însumi, o formă de valorizare a propriei identități. Mă respect mai mult fiind scriitor decât dacă nu aș fi. Așa cred eu: să fii scriitor este ceva special pe lume. De fapt, asta se întâmplă cu orice artist, dar mie plăcându-mi literatura, mi-am câștigat stima de sine devenind scriitor.
Vladimir-Alexandru Moțoc: Ați fost nevoit să renunțați la ceva, fie activitate, fie pasiune, pentru a scrie aceste cărți?
Viorel Ilișoi: La alte pasiuni nu am renunțat, pentru că nu sunt multe și sunt colaterale, nu împiedică cu nimic pasiunea principală, scrisul, ci dimpotrivă – o alimentează. Să pescuiesc, să merg cu bicicleta nu mă împiedică să scriu, ci mă ajută. Pasiuni nu a trebuit să sacrific pentru scris, dar activități, da! Pentru că scrisul, mai ales scrisul de proză, care, spre deosebire de poezie – pe care o poți scrie în cinci minute sau în 10 minute – este o muncă de durată, o muncă grea, istovitoare. Să scrii câte 10 – 20 de pagini pe zi înseamnă să stai 10 – 12 ore la mașina de scris, la calculator. Este chiar și o expresie vehiculată între scriitori, care zice că ”trebuie să ai oase de scriitor”, adică să ai o anumită rezistență fizică pentru a putea sta la masă să scrii zi de zi. Sunt scriitori cum ar fi Soljenițîn ( n.r. Aleksandr Soljeniţîn), cel care a scris ”Arhipelagul Gulag”, cu un program infernal: scria 12 ore pe zi, adică mii și mii și mii de pagini. Scria enorm și avea un program încărcat. Scrisul este o muncă foarte grea, acaparatoare și atunci trebuie să renunți la fel de fel de activități. Acum eu trăiesc singur, deci trebuie singur să-mi spăl, să gătesc și uneori rămân vasele nespălate câte o săptămână, până dau muștele în ele, pentru că nu am timp, nu vreau să sacrific acel timp pentru activități administrative. Asta în perioadele în care am inspirație… Sunt niște ”mașinării de scris”, niște monștri ai scrisului, cum era Paul Goma, cum era Soljenițîn, care scriau zi de zi. Nu conta că au inspirație, că n-au inspirație… Eu sunt așa, mai romantic, mai levantil. În zilele când am inspirație nu ridic un deget să fac și altceva în afară de scris.
Vladimir-Alexandru Moțoc: Care a fost relația dumneavoastră cu ora de română?
Viorel Ilișoi: A fost nu singura, dar una dintre materiile care m-au ținut cât de cât apropiat de școală, pentru că nu mi-a plăcut școala. Am crescut la o casă de copii și, când începea școala, pentru mine însemna să mă ia de acasă, unde mă simțeam bine printre frații mei, în satul meu și să mă mute în casă. În vacanțe, eu veneam acasă și când mă duceam la școală eu, de fapt, trebuia să renunț la mama, la tata, la frați, la sat, la tot micul meu univers în care crescusem și trebuia să mă duc la ”pușcărie”, acolo unde eram bătut, murdar… Nu-mi plăcea! Cui îi place să stea în casa de copii, printre alți 300 de băieți? Eu asociam școala cu asta. Însă trebuie să fac clară deosebirea între școală și învățătură: nu mi-a plăcut școala, în sensul că nu doream să mă duc la casa de copii, nu-mi plăcea programul cu sculat la o anumită oră, făcut patul și multe alte sarcini. Programul în sine nu-mi plăcea. De ce să mă duc la școală la ora 8:00, când aș fi vrut să merg la 9:00 sau 10:00… Programul nu-mi plăcea, ideea de armată, organizarea… nu învățătura! Eu citeam foarte mult și, chiar dacă am trecut prin toată școala, mă consider un autodidact. Am învățat mai mult de unul singur decât am învățat din școală pentru că, exceptând româna și istoria, pe care le-am învățat acolo, în rest nu țin minte nimic din ce s-a predat. Eram foarte bun, am luat mereu premii. Învățam atunci, pe loc, dar mai apoi memoria mea a considerat că nu-i mai sunt necesare datele. Am o memorie foarte selectivă, care a eliminat surplusul și inutilul cu care am plecat de acolo. Am destule cunoștințe de cultură generală, pe care mi-am format-o în școală dar am rămas, în principal, cu partea asta de limba română, pentru că am avut norocul să am pe tot traseul, de la clasa a V-a, în sus, numai profesori excepționali la limba română. Există pentru asta și o explicație: faptul că predau limba română îi făcea diferiți de ceilalți profesori. Erau un pic mai artiști, erau oameni trecuți prin literatură, cu multă lectură la activ, mai sensibili. Poate acestea sunt motivele pentru care profesorii de română sunt un pic altfel decât profesorii ăia reci, mecanici…
Vladimir-Alexandru Moțoc: Care a fost autorul care v-a inspirat cel mai mult?
Viorel Ilișoi: E greu să fac un clasament… Au fost diferite vârste și fiecare etapă de formare a oricărui om are diferite modele. Nu pot să am la 50 de ani modelele pe care le aveam în adolescență. La modele literare mă refer. Nemaivorbind că, pe măsură ce evoluezi, și în vârstă și în formare, se schimbă preferințele, apar alți și alți scriitori care pot să-ți devină model. În copilărie, acolo la casa de copii, aveam o bibliotecă destul de bine garnisită și citeam ceea ce citesc copiii la vremea lor: cărți de aventuri, Alexandre Dumas, Jules Vernes, Mark Twain ș.a.m.d. Mai târziu, pe măsură ce am evoluat și am descoperit noi și noi autori, am citit și alte lucruri. Pentru acea perioadă de început, scriitorul meu preferat, la care mă întorc cu drag este Mark Twain, pe care îl consider un scriitor nemuritor. Și peste 500 de ani se va mai citi. Poveștile lui sunt atât de simple dar atât de expresive, de umane, de încărcate de emoții, încât vor fi valabile și se vor mai citi încă mult timp de acum încolo. După ’90, am început să-l citesc pe Paul Goma, cu care m-am și împrietenit. L-am vizitat acasă, la Paris, am fost prieteni de la distanță cam 30 de ani, ne-am scris scrisori, el mi-a trimis medicamente la un moment dat. Dincolo de prietenia noastră reală, îmi este și model, este maestrul meu. Nu este un model absolut, adică nu iau totul de la Goma. Iau curajul lui de a forța tiparele limbii, curajul de a scrie mereu la persoana întâi, întotdeauna și despre orice. Și asta am luat-o și am aplicat-o în proza mea și în reportaje. Mai sunt foarte mulți scriitori care-mi plac, dar care nu îmi sunt modele. Eu nu m-am format după un model anume, ar fi prea puțin. Oricât de mare ar fi acel scriitor, e prea puțin să te conduci după un singur model: nu e Isus! Și în religie ai mai multe variante, te duci ori la Isus, ori la Buda, ori la Mahomed… În literatură, să ai numai unul, într-o literatură atât de bogată, nu se poate. Sunt mulți scriitori care îmi plac foarte mult, dar sunt scriitori care mi-au plăcut la anumite vârste. Pe Nichita Stănescu, de exemplu, acum îl citesc cu mai puțină emoție decât în urmă cu 30 de ani. Aaa, să nu uit de Eminescu, la care mă întorc mereu și mereu, sunt fermecat de frumusețea anumitor poezii.
”Ne conduc indivizi care nu sunt cea mai reușită creație”
Vladimir-Alexandru Moțoc: Ce sentiment vă trezește lumea în care trăim și perspectiva unui viitor în această lume?
Viorel Ilișoi: E un pic… de speriat… Eu am crescut aparținând unei generații de după război. Sunt născut în anul 1968, la 23 de ani după încheierea războiului, 23 de ani înseamnă mai puțin decât a trecut de la revoluție până acum… Când m-am născut eu, traumele românești fuseseră deja trăite: războiul, foametea, venirea comuniștilor cu închisorile și prigoana, colectivizarea, toate se încheiaseră și eu am prins o relativă perioadă de pace în care n-au fost nici războaie, nici răscoale, nici revoluții, nici foarte mari crize economice. Am stat cumva protejat acolo, la casa de copii. De bine, de rău, aveai ce mânca, ce îmbrăca și am crescut (toată generația mea), în perioada de până la Revoluție, într-un timp în care nu se întâmpla nimic. Totul era bine controlat în comunism. Stăteam acolo, cum să-ți zic?, ca niște piese într-un mecanism uriaș și nu simțeam că ar fi ceva în neregulă cu mecanismul. Făceam parte din el. Odată cu Revoluția, totul s-a schimbat. A fost un șoc cumplit! Nu spun că-i rău sau bine, doar că a fost o schimbare bruscă în acea acalmie care dura de 30-40 de ani. Acum trăim într-o lume care, vezi tu, este sfâșiată, în care suntem expuși. Eu am trecut printr-o criză economică, când am sărăcit. Într-o noapte mi-a scăzut, brusc, salariul la jumătate… Acum avem război, avem criză energetică, a fost o criză sanitară cu Covid-19, o perioadă foarte aglomerată la scară mondială, pe care tu, ca persoană, o resimți. Dar lumea așa e, plină de schimbări, de pericole. Lumea nu-i deloc un loc sigur… Tot timpul se va întâmpla ceva: ba un război, ba o criză ș.a.m.d. Dacă am fost ferit în prima parte a vieții de loviturile astea, uite că acum le iau în piept și nu sunt foarte optimist! Nu sunt foarte optimist pentru că omenirea a arătat destule dovezi de prostie până acum. Sincer, mă tem și de un război atomic, de tot ce poate fi mai rău pentru că omul e superb ca o creație a lui Dumnezeu, gândit ca specie, dar pe noi ne conduc indivizi care nu sunt cea mai reușită creație… Sunt un pic speriat. Am și eu copil, vreau să mai trăiesc… Mă consider nu tânăr dar tot vreau să-mi dea Dumnezeu răgazul să mai scriu, pentru că am foarte multe proiecte la care mai am de lucrat și mi-ar plăcea să trăiesc într-un climat propice, îngăduitor, care să mă lase să scriu. Nu prea văd cum…Va fi din ce în ce mai greu, cel puțin o perioadă. E ca o scuturătură puternică, o formă de gripă în care organismul luptă puternic să învingă răul. S-ar putea ca aceste încercări prin care trecem acum să fie acea provocare prin care ”organismul speciei” să încerce să scape de necazuri. Dar nu va scăpa! Specia însăși își va produce altele! Nu am prea mare încredere în viitorul omenirii.
”Pentru mine, e un chin scrisul”
Vladimir-Alexandru Moțoc: Cum a fost pentru dumneavoastră procesul creativ?
Viorel Ilișoi: La început a fost ușor pentru că scriam exact cum spunea Goethe: ”eu cânt cum cântă pasărea”. Adică nu trebuie să știi mare lucru, cânți frumos, natural… Îți vine să scrii, îți vine inspirația, pui creionul pe hârtie și te apuci de scris. La început a fost ușor, scriam poezii, câte 10 pe zi… Acum scriu câte cinci pe an! Apoi, lucrurile au început să devină din ce în ce mai grele, pe măsură ce mi-am dat seama că nu e totul să cânți ca pasărea, în modul cel mai liber și nativ, fără nici un fel de constrângere formală. Mi-am dat seama că trebuie să înveți un meșteșug. Poezia nu se scrie oricum… Îți trebuie multe lecturi, îți trebuie mult exercițiu. Am observat că devii din ce în ce mai bun cu cât scrii mai mult și exersezi mai mult. Îți perfecționezi stilistica, tehnica șamd. Dintr-un motiv pe care nu-l cunosc, s-ar putea să fie teama de mine însumi, eu sunt un autor care scrie foarte greu, inclusiv reportajul unde – la ziar – se cerea să fie dat la o anumită oră! Mereu întârziam câte o zi, două, trei… o săptămână, fiincă elaborez foarte greu textul. Îl scriu, nu-mi place, mai șterg, revin… Nu prea-mi iese din prima. E mult meșteșug acolo, multă tehnică și termin transpirat. Pentru mine, e un chin scrisul! Dar, paradoxal, este un chin frumos, adică îl suport știind că la capătul acestui chin vine satisfacția de a vedea că ai scris ceva ce îți place în primul rând ție. Și apoi, așa cum a fost și în seara asta, când am avut confirmarea că mai sunt și alții cărora le place ceea ce scriu eu.
”Nu cred în scrisul pur inspirațional, care-ți vine de la Dumnezeu și-ți toarnă fraze în cap…”
Vladimir-Alexandru Moțoc: Care este cel mai important pas în scrierea unei cărți?
Viorel Ilișoi: Cred că orice sfat ai da, e bun, deși e mai bine dacă nu l-ai da! Scrierea cărții este ceva ce trebuie să înveți singur. Nu cred că există o facultate în care te învață cum să scrii cărți… Fiecare autor are drumul lui, are destinul lui, dar trebuie să urmezi pașii: să începi să scrii de unul singur, să mergi într-un cenaclu, să stai pe lângă un scriitor care poate să te îndrume, să citești foarte mult, să vezi ce au făcut alții înaintea ta. Căci nu te poți rupe de istorie, de o tradiție a formelor literare, nu poți să vii tu și să reinventezi totul, chiar dacă vii și revoluționezi literatura, cum au făcut membrii mișcărilor avantgardiste din anii 1918-1920, acele mișcări care au dinamitat literatura. Și mă refer aici la suprarealism, la dadaism, la toate curentele care veneau să modifice o tradiție literară. Trebuie să cunoști acea tradiție ca să o infirmi, s-o dărâmi, nu? Trebuie să cunoști lucrurile astea și când te apuci de scris. Nu cred în scrisul pur inspirațional, care-ți vine de la Dumnezeu și-ți toarnă fraze în cap… Trebuie să ai cultură generală, trebuie să ai și o cultură specifică foarte puternică, să știi o limbă străină bine, pentru a avea acces direct la informații din alte surse, să ai talent, să ai voință și să-ți placă. Poți să ai talent (sunt multe talente irosite), dar trebuie să-ți placă munca, să faci sacrificii pentru scris. E greu să devii scriitor! Nu am sfaturi anume, decât că – dacă simți pornirea asta – să nu te lași din treabă și, dacă tu simți că ceva nu este în regulă, să te oprești. Sunt mulți scriitori care nu se mai opresc din scris și scriu o grămadă de cărți care nu contează. Grafomani! Cu ăia nu ai ce să discuți… Dar un autor care se respectă și își respectă cititorii știe, cumva, unde e limita, unde să se oprească sau când trebuie să continue. Deci, nu pot să dau nici un sfat pentru că fiecare scriitor este altfel.
Vladimir-Alexandru Moțoc: Umorul, obligatoriu sau nu în scrierea unei cărți?
Viorel Ilișoi: Nu este obligatoriu. Nu e obligatoriu dar nu strică. E ca și când ai spune că în fiecare carte trebuie să moară cineva, asta dacă întoarcem perspectiva total invers… Sunt cărți complet lipsite de umor, dar nu lipsite de inteligență. Umorul este o formă de manifestare a inteligenței. Dacă nu ești inteligent, nu ai cum să ai umor, dar cel care are umor nu îl are în afara inteligenței. Umorul este o manifestare a inteligenței, dar nu este singura. În scris, inteligența se poate manifesta prin strălucirea frazei, a replicilor ș.a.m.d. De exemplu, Marin Preda este un scriitor plin de umor, dar are și multe pagini lipsite de umor, pentru că nu este cazul să râzi ca prostul tot timpul… Sunt pagini grave, în care intervin alte categorii estetice, unde subiectul impune să fii sobru, grav. În concluzie, umorul nu-i obligatoriu, dar nu strică dacă e și apare unde trebuie, pentru că, dacă nu-i cât trebuie și pus unde trebuie, strică! Umorul trebuie dozat într-un text literar asemeni condimentelor într-o mâncare: dacă pui piper în prăjituri, le strici. Trebuie să știi să dozezi și umorul, și patetismul, și ironia… toate trebuie să știi să le dozezi astfel încât să iasă rețeta perfectă! Nimeni nu știe să-ți spună cât, să zică ”până aici”! E un simț aparte al scriitorului, inefabil. E o poveste pe care am scris-o mai demult, despre niște țigani de la Galați care făceau săbii. Și au venit într-o zi ingineri de la o fabrică din Germania, să-i întrebe cum se fac săbiile alea, că le-au studiat la spectroscop și au constatat că au o formulă moleculară aparte, pe care ei nu o știu. Pare a fi rezultatul unei metode vechi de prelucrare a fierului la rece, pe care ei nu o cunosc. Țiganii s-au oferit să le arate iar nemții se așteptau ca Parpandel ăla să-i ducă într-un atelier mare, dotat… Doar că Parpandel i-a dus într-o încăpere mică, în care nu exista nici o sculă sofisticată, doar un baros mic și-o nicovală. Și a început țiganul să bată fierul pe nicovala aia și dă-i, și dă-i și dă-i și, la un moment dat… gata! Mirați, nemții l-au întrebat care este tehnologia și cum știe când să se oprească, iar răspunsul a fost: ”Simt eu! Acum, dacă-i mai dau un ciocan se strică, devine casant. Dacă dau mai puțin, se-ndoaie!” Deci e o notă muzicală fină acolo, pe care cel care a bătut o viață metalul la rece, la ciocan, o știe. Așa e și la scris: scrii, scrii, scrii și urechea ta interioară îți spune când să te oprești. Atunci știi, crezi tu că ai un text bun. E ceva ce se poate și învăța prin exercițiu, văzând la alții, dar mai greu. E greu să predai așa ceva… A existat prin anii ’50, făcut de comuniști, un experiment numit ”școala literară Mihai Eminescu”, unde-i aduceau pe tineri să-i facă scriitori. Nu poți să faci o școală de scriitori, dovadă că acel experiment a fost un eșec. La școala aceea a fost și Nicolae Labiș. Clar, de acolo ieșeai scriitor dacă veneai scriitor. Te făcea mai bun dar nu putea să te facă scriitor din nimic! Scriitor devii pentru că ai vocația asta, pentru că îți place, pentru că ai talent și vrei! A fi scriitor înseamnă foarte multă muncă și sacrificiu…
Interviu realizat de Vladimir – Alexandru Moțoc, elev în clasa a VIII-a, la Școala nr. 10 și la Cercul de Jurnalism al Palatului Copiilor Bacău.
Foto credits: Vladimir – Alexandru Moțoc și Tudor Pascu – Mihail
Prof.coord: Laura Huiban
