„Scoala si copilul sunt ecuatii complicate”

interviu cu Ionela Daraban, invatatoare la Scoala Secuieni

– Doamna invatatoare, ce credeti ca s-a schimbat fundamental in ultimii ani in scoala româneasca?
– S-au schimbat multe, unele sunt pozitive, altele trebuie sa mai suporte in continuare modificari. S-au pierdut, in opinia mea, prea multi ani in cautari, pentru a gasi o formula care sa raspunda conditiilor din tara noastra si cerintelor din mediul european. Din punctul meu de vedere este foarte important ca elevul poate sa-si spuna parerea, fara sa fie cenzurat, oprit, pus la colt. Incet, incet a disparut rigiditatea care exista intre invatator, intre profesor si elev. Este foarte important sa existe comunicare.
– Aveti o pregatire tehnica, ati terminat facultatea de subingineri. De ce si cum v-ati ales meseria de invatator?
– Am avut exemple in familie. Este o continuare a ceea ce au facut parintii mei, chiar daca ei nu au dorit sa le urmez exemplul. Tatal meu a fost profesor de matematica, director al Scolii 9 din Gheraiesti, un profesor eminent, Ion Sandu, un dascal deosebit, un om dedicat scolii, iar mama, invatatoare, multi ani, la Cleja. Nu mi-am dorit neaparat sa devin invatatoare, eu mi-am dorit informatica, dar pe vremea aceea era un singur liceu in Moldova, insa fiind si fata, mi-a fost greu sa plec din Bacau. Asa ca am terminat liceul in Bacau, apoi Facultatea de subingineri, tot in Bacau, in 1987. Am lucrat o perioada ca subinginer, a venit acea aglomeratie din 1989 si a trebuit sa ma reorientez. Având inclinatie spre cariera didactica, iubind copiii, am ajuns, dupa alte studii, sa lucrez in invatamânt, echivalându-mi-se pregatirea de institutor. Legea este foarte prost facuta…

Incepem mereu cu finalul

– Noua lege sau vechea lege a invatamântului?
– Noua lege. Ca profesori pentru invatamântul primar sunt platiti doar cei care au terminat liceul pedagogic si o forma de invatamânt superior. Cei care nu au liceul pedagogic, dar au terminat o forma de invatamânt superior, sunt platiti ca institutori, cu toate ca, daca eu as fi terminat acum matematica si as fi fost titular, eram platita ca profesor, fara liceul pedagogic. Daca sunt titulara pe invatator si as fi terminat si matematica as fi fost platita ca institutor, nu ca profesor. Nici legea veche nu era mai breaza. Institutorul primeste mai mult cu 10 lei decât invatatorul! Este un pic mai complicat pentru cei neinitiati cu terminologia.
– Daca tot am ajuns la noua lege a invatamântului, ce alte prevederi credeti ca nu sunt in consonanta cu realitatea?
– Nu vreau sa fac o analiza critica a intregii legi. Are partile ei bune, insa multe probleme specifice au ramas nerezolvate. Ceea ce ma deranjeaza pe mine este faptul ca tot ce tine de educatie, si vrea ministerul sa faca ceva, pentru a ajunge la finalitate trece mult timp sau nu duce reglementarile pâna la capat. Nu se spune prin ce metode, prin ce mijloace. Cum este posibil sa anunti la jumatatea anului scolar ca de la anul nu mai ai postul? Anunti acum ca desfiintezi 28 de scoli, ca nu stiu câti invatatori si profesori vor ramâne fara catedra. Cu ce tragere de inima mai lucrezi. Cu ce suflet vii la scoala? In lege se stipuleaza finalitatea unui proces, nu si modul cum se va intâmpla. Ramâne la latitudinea scolilor, a unor oameni sa puna in aplicare cum doresc si cum li se spune. Incepem mereu cu finalul, aruncam piatra si mai vedem noi cum o scoatem. Pe nimeni nu mai intereseaza ce faci la clasa, toti te intreaba câte hârtii ai. Topuri, tone, care au sau nu acoperire.
– Legea nu are inca normele de aplicare. Poate acolo se vor la­muri mai bine articolele din lege. Poate. Dar de ce Secuieni si nu Bacau?
– Am fost repartizata in comuna Secuieni prin titularizare si am plecat din Secuieni in 2004, faceam o naveta grea la Ciuturesti, mergeam multi kilometri pe jos. Am revenit la Secuieni printr-un pretransfer, atunci când a fost posibil. Am lucrat doi ani si la Glodisoarele, dupa ce s-a construit noua scoala. Acolo am pus mult suflet, daca intrebati parintii va vor spune ca nu au avut niciodata o asa invatatoare. Am reusit sa scot copiii de acolo in lume, in excursii, la concursuri, i-am dus la Teatrul de Animatie de trei ori pe an. Nu am beneficiat niciodata de microbuzul scolii, de fapt nici nu mai merge de câtiva ani, ba n-are baterie, ba se mai defecteaza ceva. I-am dus pe banii lor, si stiti care este conditia sociala la Glodisoarele, insa parintii isi iubesc foarte mult copiii. La Secuieni am gasit un climat care ma stimuleaza, lucrez foarte bine cu elevii mei, cu parintii, am colegi foarte buni.

Criza se vede fara ochelari

– Doamna invatatoare, cunoasteti scoala bacauana, aveti copil la o scoala din Bacau, care sunt diferentele dintre o scoala din mediul rural si una din mediul urban?
– Singurele diferente sunt de ordin material. Materia prima este aceeasi si la oras, si la tara. Copiii din oras au acces la mai mult, au alte posibilitati de informare, televizorul, calculatorul, telefonul mobil etc. Daca eu iau o noua generatie, ar fi a patra, si pornesc cu o colega de-a mea de la oras, munca mea va fi mult mai grea decât a colegei mele de la oras. Isi spun cuvântul gradinita, starea sociala, mediul in care traiesc. Sunt progrese vizibile si in sat, parintii sunt mult mai tineri, au alte conceptii, idei, au alte studii, majoritatea au macar un liceu. Am o generatie buna acum, in clasa a II-a. Nu am refuzat pe nimeni, sunt parinti care si-au mai tinut copiii acasa inca un an pentru a-i da in clasa mea. Sunt micile satisfactii ale oricarui dascal.
– Cum se vede criza din clasa a II-a?
– Se vede bine. Chiar foarte bine. Nu-mi trebuie ochelari sa vad ca unii copii nu au rechizite, sunt scumpe, nu au toate cartile. Vad cum sunt imbracati, cum sunt hraniti. Se vede, se observa cel mai bine la copii, la cei care nu au nicio vina ca noi, cei maturi, nu am reusit si nu reusim sa-i ferim de efectele unor decizii proaste.
– Dar cartile sunt gratuite, fiecare scolar a primit un ghiozdan de la Consiliul Judetean…
– Sunt gratuite, dar niciodata suficiente. Am luat carti de la Faraoani, de la Scoala 20 din Bacau. Nu am avut in scoala. Este o criza de manuale pentru clasa a II-a ce nu va puteti inchipui. Doar pentru zece copii am avut manuale noi, insa nu le-am dat setul intreg. Niciun copil nu a avut un set intreg de manuale noi. Am facut in asa fel ca fiecare copil sa se bucure de un manual nou. Sa-i fi vazut cum s-au bucurat! Sunt insa si discipline unde nu este nevoie de manuale, cum sunt educatia plastica, consiliere, educatie muzicala.

Cadrul didactic este vazut ca un functionar

– Invatatorul, profesorul vin la scoala ca trebuie sa intre la ore, este un orar, o programa. Care sunt satisfactiile unui invatator de la tara, dupa un an de scoala?
– Satisfactiile noastre sunt, cred, aceleasi ca in oricare din scolile judetului. Cele mai mari satisfactii le ai la sfârsitul clasei intâi. Intri intr-o clasa, in care gasesti 25-30 de copii pe care nu i-ai mai vazut, nu-i cunosti, o clasa de gâgâlici care se uita la tine intrebator, cu teama si sfiala. Un aluat neframântat, iar la sfârsitul anului, la Serbarea Abecedarului, vezi ca pot citi, pot sa scrie, sa adune si sa scada. Mie imi dau lacrimile de fiecare data, alaturi de parinti. O alta satisfactie este ca, peste ani, te intâlnesti cu ei si iti dau buna ziua. Este mare lucru.
– Revin la o obsesie de-a mea: cum este privit invatatorul in sat? Invatatorul meu mi-a ramas la suflet, nu-l pot scoate de acolo. Tata când il vedea pe ulita, il saluta cu palaria scoasa de la distanta.
– Nu mai este chiar asa. Este privit ca un functionar, ori postasul, ori invatatorul, cu tot respectul pentru cel care aduce vesti. Nu pot sa generalizez, insa nu mai este acea stima, acel respect pentru cadrul didactic.
– Care sunt cauzele?
– Eu cred ca… Ne-am scolit toti, suntem o tara de intelectuali cu diplome, insa cu educatia stam prost. Eu am o vorba, o scoala o poti face si la 60 de ani, dar cei sapte ani de acasa nu-i mai recuperezi niciodata. Daca nu sunt, oricât te-ai stradui tu, golul ramâne. Cei sapte ani se vad imediat in clasa. Este posibil ca si invatatorul sa fie la originea acestui comportament. Este si el bântuit de griji, de necazuri, poate a abdicat de la unele norme de conduita, de la deontologia profesionala. Lumea este grabita, ritmul de viata este altul, valorile se schimba.

Copiii de la tara se maturizeaza prea repede

– Ce v-au intrebat astazi copiii in clasa, nu cele de la materiile din orar?
– Prima intrebare a fost daca am emotii la examen, eu saptamâna viitoare am examen de grad. A doua intrebare a fost legata de ortograme. Erau nedumeriti de ce le-am scris pe tabla. In manualele noastre sunt foarte multe greseli, nu stiintifice: de neconcordante. Noi, in clasa a II-a, invatam doar câteva ortograme, insa in manualele lor sunt foarte multe, pe care nu poti sa le explici, deoarece mental ei nu le pot asi­mila, nu au notiunile necesare. De aceea eu le scriu pe tabla, sa le vada, sa se obisnuiasca cu ele, le explic la nivelul lor de intelegere, altfel le asimileaza mecanic si nu iese nimic.
– Invatatorul, invatatoarea sunt pentru copii si mama, sora, si frate. Dumneavoastra incurajati copiii pentru discutii, intrebari care privesc viata lor, viata intima?
– Da, in general sunt deschisi, sinceri, in nevinovatia lor. De multe ori nu vreau sa intru in intimitatea lor, insa ei spun, se destainuie. Si mi-s dragi, ei nu gasesc raspunsuri in alta parte si vin la mine, in recreatie, chiar in clasa. Sunt copii care au o viata destul de grea acasa, chiar chinuita. Sunt copii care sunt treziti la cinci si pusi sa mulga vaca, sa faca curat in grajd, in curte, sa aduca apa. Mici sau mai mari lucreaza la câmp, au grija de fratii si surorile mai mici. Si au opt-noua ani. Mai sunt batuti. Nu vreau sa va spun chiar tot ce discut cu ei, sunt deschisi, insa de multe ori nu stiu ce sa le spun, nu pot sa le rezolv pro­blemele. Devin neputincioasa si mi-e ciuda. Incerc sa vorbesc cu parintii, insa nu pot sa-i dau de gol. Acei parinti nici nu au disponibilitatea de a discuta cu invatatorul. Ne invârtim intr-un cerc vicios, iar copilul se inchide in el si l-am pierdut de prieten.
– Aveti copii reusiti, i-ati urmarit si in anii de dupa scoala primara?
– Multi. Elevii de la Ciuturesti din clasa la care am predat sunt acum in clasa a VIII-a, sunt mândra ca este o clasa performanta, sunt cei mai buni. Am copiii de la Rosiori si de la Prajesti care acum sunt liceeni, ne vedem, ma suna de Sfântul Ion, sa-mi spuna La multi ani! Câtiva, dupa informatiile mele sunt studenti. Nasc si la sate oameni!

Sanse egale, conditii inegale

– Cât mai costa un grad profesional? V-am auzit ca va dati gradul I.
– Intelectual mult, ca timp, la fel de mult. Material, nu foarte mult. Lucrarea mea este din domeniul matematicii. Circula foarte multe zvonuri, devii si tu timorat când dai ochii cu universitarul, insa nu este asa. Tu te pregatesti, comisia te asculta, iti vede lucrarea. Treci sau nu, fara alte “ingrediente”. Stiu unde bate intrebarea dumneavoastra, insa eu nu am avut nicio indoiala asupra calitatii si moralitatii membrilor comisiei de grad.
– Copiii de la sat, revin iar la aceeasi tema, au aceleasi sanse ca elevii de la oras atunci când vor sa intre la un liceu?
– Dupa parerea mea au sanse egale. Scoala noastra are aceleasi conditii ca oricare alta din oras. Poate si apropierea de oras isi spune cuvântul. Eu am lucrat si la Racatau, la 40 de kilometri de Bacau, acolo mi s-au parut mai motivati copiii, decât cei de aici. Scoala si copilul sunt ecuatii foarte complicate. Nu poti sa spui da sau nu, nu poti generaliza. Nu poti lucra doar cu doua culori: alb si negru. Sunt multe necunoscute, pe care doar familia, scoala, institutiile statului le pot rezolva. Sau ar trebui sa le rezolve. Si vreau sa va mai spun ceva. Sigur ca exista cladiri, scoli, insa nu-i suficient. Este nevoie de mai mult, de politici care sa aseze invatamântul de la sate pe baze mult mai solide. Nu vorbesc aici numai de Secuieni, vorbesc de toate localitatile rurale: cadre didactice pregatite, baza materiala, conditii sociale pentru dascalii satului. Comunitatile locale au posibilitati reduse, ceva ar trebui facut repede pentru stabilizarea cadrelor didactice, pentru a stimula tinerii din sat sa urmeze studii de specialitate. Nu stiu, un sistem de burse locale, judetene, astfel ca fiecare scoala sa aiba oameni la catedra din comunitate. Selectie, exigenta, recompensa pe masura statutului si a importantei muncii, altfel vom vorbi si peste 50 de ani despre aceleasi probleme. Ceea ce spun eu nu este opinia scolii, sunt doar gânduri de-ale mele.
– Câti bani cereti copiilor, parintilor la inceput de an?
– Glumiti sau intrebati serios? Ca o gluma va spun ca strângem 500 de lei, serios va spun ca nu iau bani la copii. Insa am avut ajutor din partea parintilor, nu pot sa ma plâng. In rest, scot bani din buzunar pentru ceea ce imi mai trebuie in clasa.

Am incredere in generatiile care vin

– Ce salariu are un invatator gr. II, dupa marirea din ianuarie?
– 1123 de lei, cu tot cu sporul de vechime. Mai avem un avantaj ca Primaria ne deconteaza banii pentru transport. Nu stiu cum face doamna primar, de unde ia bani, insa ne-a decontat in fiecare luna.
– Spuneati ca sunt copii buni, ca au aceleasi conditii de studiu ca oricare alt elev din judet, ca 85 la suta merg la licee, se pregatesc, invata. Aveti in incredere in aceasta generatie?
– Da, eu am incredere, ii cunosc si pe cei din clasele mari, am tangenta cu ei, conduc un proiect-concurs de Evaluare a educatiei pe domeniul matematicii. Progresele se vad de la an la an. Teama mi-e ca atunci când sunt mari, generatiile se suprapun ca responsabilitate sociala si ramân in functii, in posturi de decizie, oameni din generatiile anterioare, care se vor opune, se opun schimbarii, ii vor coplesi, cum se intâmpla si acum. Am incredere ca pâna atunci societatea se va mai curata de tarele trecutului. Eu m-am dus la Cleja, pe o suplinire la franceza. Atunci nu aveam calculator in casa, insa ei erau conectati la internet. Au accesat harta Frantei, citeau istoria, invatau pronuntia. Am avut un soc. A trebuit sa ma apuc serios de invatat, de zece ori mai mult ca pâna atunci. De aceea am incredere in acesti copii.

Fericirea nu depinde de un articol din Constitutie

– Vorbeati de proiecte, de concursuri scolare. Au posibilitatea elevii din Secuieni sa participe, sa se confrunte cu elevii din alte scoli, inclusiv cu cei de la scolile din mediul urban?
– Eu, toti colegii mei, cred ca important este ca ei sa participe. Sa se confrunte si cu alti elevi de la alte scoli. Sa vada cu ochii lor unde se afla. In acest an scolar am reusit sa obtin organizarea concursului National “Evaluare in educatie” la disciplina matematica la Scoala Secuieni. In octombrie 2010, la etapa intâi am obtinut un loc I, câstigat de elevul meu Ciuchi Sebastian Gabriel, care a obtinut 100 de puncte, diploma si medalia de aur. In scoala s-au mai obtinut si alte locuri II si III. Elevii nostri participa si alte concursuri, Cangurul matematic, Cangurul lingvistic, la multe alte confruntari pe diferite domenii. Pe 1 noiembrie 2010, am initiat un proiect educational “Datini si obiceiuri stra­mosesti pe meleaguri moldovene”, care se finalizeaza in octombrie 2011. Sunt coordonator de proiect, iar printre parteneri se afla CCD Bacau, Muzeul de Istorie “Iulian Antonescu”, Ansamblul “Busuiocul” si ISJ Bacau. In perioada 20 decembrie 2010 – 7 ianuarie 2011 s-a des­fasurat concursul national “Datini si obiceiuri de iarna”, concurs de desene si creatii literare care s-a finalizat cu acordarea de diplome, iar creatiile literare si desenele premiate vor fi publicate. Am participat la multe alte proiecte, in calitate de coordonator, cel mai important fiind “Hora anotimpurilor”. Asemenea proiecte se desfasoara in toata scoala, cadrele didactice si elevii au disponibilitate pentru socializare, pentru pregatirea elevilor in mai multe domenii.
– Acasa sunteti si mama, si invatatoare.
– Am o fetita in clasa a IV-a la Scoala “Miron Costin”. Este un copil bun. Invatatoare sunt mai putin, deoarece are un dascal foarte bine pre­gatit si nu prea am cu ce o ajuta, insa suntem bune prietene, vorbim de toate, ne sfatuim, alegem lecturi. Poate mai târziu va fi nevoie sa o ajut, in conditiile in care materiile sunt din ce in ce mai dificile, mai grele. Am si un baiat pe care l-am crescut de la vârsta de opt ani, este matur, are 33 de ani, casatorit, are la rândul lui un baietel de cinci ani. Are o meserie noua la noi, paramedic la SMURD. Nora mea lucreaza la Cleja, la CEC. Suntem o familie fericita, atât cât poti fi astazi fericit. Inima, sufletul sunt mari, insa nu-i de-ajuns. Fericirea nu tine numai de un articol din Con­stitutie, nu este un dat, ea se plamadeste in fiecare zi din foarte multe alte “consumabile”.

Imi plac matematica si literatura

– Faceti naveta zilnic, pregatire pentru scoala, pentru concursuri, pentru grad, sotie, mama, pare ca nu mai aveti timp. Ce ii mai place invatatoarei Ionela Daraban sa faca?
– Stau foarte rau cu timpul, niciodata nu am timp, insa imi rezerv o mica placere in fiecare zi, la ora cinci imi beau cafeaua cu sotul meu si cu mama. Este mica noastra clipa de intimitate, de liniste. Gatesc ca orice femeie, insa nu-mi place sa calc. Citesc foarte mult, tin foarte mult la cartile mele, daca imi dispare una sau nu mi-o mai aduce cineva intru in panica, fac tot ce pot sa fac rost de ea. In toata casa am carti, multe de specialitate, dar si stiinta, beletristica, carti pentru copii. Nu mi-am uitat dra­gostea dintâi, mostenire de la tatal meu: mate­matica. In luna februarie 2011, am publicat ca autor unic “Euristica rezolvarii problemelor de mate­ma­tica”, o carte metodico-stiintifica, având ca referent stiintific pe conf. univ.dr. Valer Niminet. Ii indemn si pe elevii mei sa citeasca, incerc sa le dezvolt deprinderea de a citi. Ma duc la biblioteca scolii, iau carti pe fisa mea si le repartizez copiilor. Sa nu credeti ca ramân numai cu atât, ii intreb, le dau tema de scris, ii pun sa povesteasca, este instructiv, nu o corvoada, incerc sa-i invat sa citeasca cu placere. Imi place ceea ce fac si ma bucur in fiecare zi de fiecare reusita a elevilor mei.
Gheorghe Baltatescu