Sunt un partizan al discursului critic. Mai ales atunci când vorbesc despre cei care-și spun politicieni, picur chiar și vitriol în cuvinte. Dar îmi asum mereu responsabilitatea. Nu întâmplător, am și câștigat toate disputele în instanță, pe asemenea spețe. Atunci când însă discursul critic al unora devinedenigrator, ascunzându-se laș sub acoperirea anonimatului, simt o imensă scârbă.
Îmi place vocea lui Arthur Schopenhauer: „Un critic anonim este un neisprăvit care nu vrea să-şi asume responsabilitatea a ceea ce a dezvăluit – ori, după caz, a ascuns lumii despre ceilalţi şi lucrările lor şi, în consecinţă, nu-şi dă numele. Orice dare de seamă anonimă este suspectă de minciună şi înşelătorie. Din moment ce poliţia nu dă voie să umbli mascat pe străzi, ea n-ar trebui să permită nici să scrii anonim”. („Parerga şi Paralipomena. Omisiuni şi adăugiri”, București, Editura Antet, 1994, p. 21) Schopenhauer dezvoltă gândul, notând că profesia acestor „găinari deghizaţi” ar trebui să piară, întrucât anonimatul este în literatură ceea ce este pungăşia materială în societatea civilă. „Numeşte-te, jigodie, şi taci!”, acesta este imperativul lui etic.
Filosoful german sintetizează şi-l numeşte simplu pe criticul anonim, agăţându-i, ca la proscrişi, etichete: „ticălos”, „un oarecare laş anonim ticălos”, „canalie”, „păduche”, „jigodie”. „Cel ce nu-şi spune numele este o canalie; acesta trebuie să fie cuvântul de ordine printre toţi scriitorii oneşti. Şi, dacă mai târziu, unul dintre aceştia din urmă va reuşi să-i smulgă capa ce-l face invizibil vreunuia dintre neisprăviţii care a trecut prin furcile caudine şi, apucându-l de ureche, îl va aduce la lumina zilei, păduchele astfel dat de gol va stârni cea mai straşnică veselie”. (Arthur Schopenhauer, op. cit., p. 23) Schopenhauer nu-i iartă nici pe editorii care ţin lumina sub obroc, încurajându-i pe anonimi: „Omul care publică şi editează răutăţile unui critic anonim trebuie şi el făcut responsabil, ca şi cum el le-ar fi scris. Patronului îi reproşezi lucrul de mântuială al muncitorului său. Iar cu acest măscărici trebuie să te comporţi după cum merită meseria sa: fără mănuşi”. (ibidem, p. 24) Argumentul filosofului german este fără echivoc: „Anonimatul este o mârşăvie […] care trebuie imediat sancţionată: «Dacă nu vrei, jigodie, să susţii ceea ce spui contra altora, atunci muşcă-ți limba de viperă!»” (ibidem, p. 24)El îi citează în sprijinul demersului său critic devastator pe Rousseau (care, în prefaţă la „Noua Heloise”, spunea că „orice om cinstit trebuie să-şi declare cărţile pe care le publică”), dar şi pe Friedrich Wilhelm Riemer, profesor şi preceptor al fiului lui Goethe, cel pentru care „un adversar ascuns este un ticălos laş şi josnic, care n-are destul curaj pentru a mărturisi ceea ce gândeşte şi care, prin urmare, nu îşi urmăreşte opinia, ci doar bucuria secretă pe care o încearcă în timp ce-şi varsă anonim şi fără teamă fierea”. (ibidem, p. 20)
Internetul a inventat contul ascuns. Toate zicerile lui Schopenhauer, deși acesta viza mai ales domeniul literar, sunt valabile și pentru cei care-și varsă veninulascunși fiind sub masca rușinoasă a acestui modern anonimat de peșterăkakotopică. În actuala campanie electorală, care este pe cale să-și dea, în sfârșit, obștescul sfârșit, contul ascuns și-a făcut din nou și nestingherit mendrele, ca într-o junglă în care poliția este doar un spectator. În ziua-n care poliția va trece de la epoca bastonuluila epoca informatizării, probabil că,,etichetele” lui Schopenhauer vor putea fi lipite public și coercitiv pe toate conștiințele bolnave care nu-și asumă otrava vorbelor. Reamintesc, și polițiștilor, vorbele lui Schopenhauer: ,,Din moment ce poliţia nu dă voie să umbli mascat pe străzi, ea n-ar trebui să permită nici să scrii anonim”.
