Niciodată, începutul unui an nu a fost mai anevoios pentru mine, așa cum s-a întâmplat acum. În alte dăți, ardeam de nerăbdare să o iau de la capăt, aveam chef și poftă de o mulțime de lucruri. Dar acum mi-au trebuit câteva zile, mai bine de-o săptămână, ca să mă scutur de o stare proastă, de senzația că mă apasă ceva, că mă trage înapoi.
Nu știu, de când cu Coronavirusul ăsta și cu amenințarea retragerii într-un bârlog, de când cu frica asta care te încolțește vrând nevrând, nimic nu mai are farmec. Am stat apoi mai mult de vorbă cu mine și mi-am făcut câteva promisiuni. Gata, în noul an voi schimba niște lucruri, așa mi-am zis! Nu voi mai spune cu ușurință „da”, din simplă politețe, de cele mai multe ori, pentru că mi-e greu să refuz pe cineva sau ceva, făcând apoi ceva ce nu mă mă atrage cu adevărat, pentru că e repetitiv și nu mă mai reprezintă. Nu voi mai fi concesivă și atât de tolerantă, în general, pentru că simt cum timpul meu e din ce în ce mai condensat.
Și de aceea, mult mai prețios. Aș vrea să fac, dincolo de obligațiile mele profesionale, de serviciu, doar ceea ce e plăcut și mă distrează. Oare voi reuși? Habar n-am, dar voi încerca să fac unele schimbări, să găsesc resurse de prospețime. De fapt, nu-mi doresc mult, ci doar o bunăstare interioară. Și știu că pentru asta trebuie să renunț la veșnicile reproșuri pe care mi le fac, la starea de permanentă nemulțumire.
Mereu am vrut mult de la mine și prea puțin de la alții. Întotdeauna m-a împiedicat mândria, și în unele cazuri decența, să cer ceva, să pretind un lucru anume, sau să mărturisesc că îmi este greu, într-o situație sau alta. Dar, gata, vreau să mă eliberez de toate astea, să dau de-o parte lucrurile neînsemnate, trenante, și să mă simt ușoară. Mă va ajuta mintea mea la asta, ea îmi este cea mai bună prietenă, nu m-a părăsit niciodată, pe ea mă bizui mereu. Poate că am avut unele scăpări uneori, dar mici și repede trecătoare, rațiunea rămânând cea pe care pariez întotdeauna. Fac asta fără să-mi pierd căldura sufletească, fiindcă e o prostie enormă să crezi că oamenii cerebrali sunt reci, am auzit de o mulțime de ori prejudecata asta.
Or, inteligența ascuțită și o minte cultivată duc și la o rafinarea a simțurilor, la o intensitate a trăirii. Cred că adevărul are mai multe fețe, nu este univoc, e plin de nuanțe, și ai nevoie, ca să-l vezi limpede, și de intelect, și de inimă. O știm dintr-un încântător roman al lui Antoine de Saint Exupéry. Da, ce lucru grozav este să nu-ți pierzi privirea aceea curată, pură, inocentă, a unui copil. Am să mă întorc mai des la fetița care am fost, naivă și plină de curaj, însetată de tot și de toate. Capăt putere, forțe proaspete făcând asta. Sunt seri când îmi citesc povești, de fapt le recitesc pe cele care mi-au fost cele mai dragi sau îmi inventez unele noi.
„Toți oamenii mari au fost cândva copii… însă doar câțiva dintre ei își mai amintesc”, spune, mâhnit, Micul Prinț. Îmi voi primeni amintirile anul acesta, și voi redescoperi pofta de joacă, de jocuri. Ceva -ceva o ieși din asta, poate o nouă carte, pe care o am deja în minte.
În rest, schimbarea pe care o aștept, de mult timp, ar fi aceea în care binele și frumosul să nu aibă limite, doar răul să fie limitat, dacă nu poate fi alungat definitiv din viața noastră, fiindcă asta e o utopie.
