Vă aduceți aminte, desigur, de romanul lui Jean-Paul Sartre, ,,Greața”, un fel de monument-avertisment dedicat înstrăinării funciare a omului. Antoine Roquentin, protagonistul discursului romanesc, observă că nu doar relația lui cu oamenii a fost dinamitată, ci până și cea cu obiectele. Ajunge să fie locuit de o alienare atât de profundă, încât, copleșit, exclamă: ,,Nu merge! Nu merge chiar deloc: a venit spurcăciunea, Greața”. Singurul remediu al acestei boli cronice este găsit de el în exilul interior, cel care poartă masca scrierii unui roman care l-ar putea ajuta să suporte cât de cât existența.
În limba noastră cea bogată și frumoasă ,,ca un fagure de miere” avem un cuvânt care ne spune mai multe despre infernul acestei rupturi dintre actor și decor: SCÂRBA. Un cuvânt care vorbește simultan despre amărăciune, dezolare, mâhnire, supărare, întristare, suspin, despre toată povestea asta tristă în care lumea a luat-o razna de tot. De-o vreme, la final de an îmi… aleg scârba anului. Pentru 2022, am decis că această scârbă își are resursele în două momente/ atitudini (identice) umilitoare pentru ființa neamului nostru.
Vă mai aduceți aminte de gestul pe care Ligia Deca, ministrul Educației (care se află mereu în mare suspin) l-a făcut atunci când a fost numită de președintele Klaus-Werner Iohannis în această demnitate? Atât de mult s-a aplecat aceasta în fața acestuia, încât am avut impresia că, dintr-o clipă în alta, în semn de recunoștință, o să sărute podelele Cotroceniului.
L-am văzut recent și pe cel care reprezintă statul român, Klaus-Werner Iohannis, cum s-a ploconit în fața liderului NATO, încercând să formeze un unghi drept al umilinței perfecte cu sărmana sa coloană vertebrală. Am crezut că este o poză trucată. Din păcate, n-a fost vorba despre așa ceva, ci despre scârba scârbelor mele.
Mai am două scârbe-vedetă; locale. Una croită în urbea în care supraviețuiesc, alta într-o instituție județeană cu ștaif spiritual. Despre acestea, într-un viitor nu prea îndepărtat…
