Mai bine de un sfert de veac l-am asteptat pe Al Di Meola.
Toceam la nesfârsit o caseta cu „Electric Rendezvous” si stiam cu siguranta ca intr-o zi sau poate chiar intr-o noapte va veni si concertul. Tricolorul inca avea gaura la mijloc. Iar prin decupajul drapelului, o lume intreaga parea ca sta sa ni se astearna la picioare. Si, o data cu lumea, se intrezarea si o noua viata.
Al era si el pe acolo. Asa cum erau Metallica, Ponte Vecchio, „O zi din viata lui Ivan Denisovici” si – hai sa zicem – berea la cutie. Ne astepta pe la Paris, Barcelona sau chiar peste Ocean. Nicio clipa – jur, nicio clipa! – nu m-am gindit, insa, ca el va veni sa concerteze in Bacau. Si unde in Bacau? Pe Aleea Parcului, strada pe care am crescut si unde am auzit pentru prima oara, la un casetofon mono, „Friday Night in San Francisco”.
Asa ca, dupa ce am asteptat 25 de ani, nu mi-a fost greu sa mai rabd inca doua ore, cu cât a intârziat inceperea concertului de sâmbata seara, de la „Festivalul International de Jazz”. Mâine, as fi gata sa o iau de la capat.
Sa fiu la 18.35 in sala. Sa astept pâna pe la vreo 19.20, cu toate hainele pe mine. Sa ascult, cuminte, septetul lui Bâzga. Sa fiu poftit apoi afara din sala pentru ca „inauntru urmeaza sa se faca probele de sunet” si sa ies, stând in seara rece si cetoasa de noiembrie mai bine de jumatate de ceas.
Sa intru din nou, sa o ascult pe doamna Judeu (sarut-mâna, Eliza) cum ne invita sa mai avem rabdare inca un sfert de ora, nu mai mult. Sa treaca sfertul, sa treaca si mai mult, si sa se faca 22.45, iar lumea (printre care oameni care, ca si mine, l-au asteptat pe Al vreme de 25 de ani sau mai bine) sa inceapa sa plece.
Chiar daca unii venisera tocmai de la Iasi. Sau poate ca tocmai de aceea. Iar unii sa huiduie! Apoi, Al Di Meola sa urce, in sfârsit, pe scena si sa cânte dumnezeieste. Asta dupa ce isi va fi cerut scuze pentru intârziere, precizând ca vina o poarta organizatorii.
Adica Primaria si Teatrul „Bacovia”. „Am crezut ca astea se puteau intâmpla doar pe vremea lui Ceausescu”, a zâmbit amar barbatul nascut acum 61 de ani, in Jersey. As tremura din nou; de emotie si de frig. Si as zari cu coada ochiului copii topiti dupa rock adormind in bratele parintilor sau umbre cu invitatie disparând in noapte.
As trece peste problemele cu sunetul si luminile iar, la final, dupa miezul noptii, as spune si eu, ca Al Di Meola, dar din cu totul alte motive: „N-am sa uit niciodata concertul asta”. Daca mi-a placut concertul? Ca sa-l citez pe Stephen King in „JFK”: „Pai, se caca ursul in padure?”.
Problema sunt cei care se caca in capul nostru.
De un sfert de veac. Sau chiar mai demult.
Descoperă mai multe la Desteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
