Istoria a căzut într-un coșmar din care încearcă să se trezească. În acest context se sărbătorește astăzi ziua care marchează intrarea în vigoare, în 1945, a Cartei Organizației Națiunilor Unite. Generoasă prin intenții, cea mai importantă organizație internațională din lume a devenit însă aidoma unei bunicuțe/ unui bunicuț. Aproape toată lumea îi prezintă onoruri, dar nimeni nu prea ia în seamă vorbele sale. Cu un statut încremenit în bloc-starturile constituirii, a ajuns un colos cu picioare de lut, o flașnetă care îngână melodii romantice pentru niște melomani care nu mai pot influența mersul lumii. ONU mai mult reacționează la crize, decât le previne. Este un agent constatator care plânge, părtinitor uneori, pe umărul rănilor lumii.
Până și o structură care-i este cumva subordonată, prin numirea membrilor săi nepermanenți, Consiliul de Securitate, privește ironic uneori către deciziile Adunării Generale, singura componentă a ONU în care toate statele au reprezentare egală. Cele mai multe rezoluții ale Adunării Generale nu sunt aplicabile juridic sau practic. Poate că nimic nu poate defini mai bine anchiloza acestei organizații internaționale decât hârbuirea statutului Consiliului de Securitate. Dacă unul dintre membrii săi permanenți – SUA, Rusia, China, Marea Britanie și Franța – se opune prin veto unei rezoluții, ONU rămâne un spectator al dramelor. S-a încercat mărirea numărului membrilor permanenți ai acestei structuri, dar totul s-a izbit de un veto al cuiva. E anacronic faptul că India, care are peste 1,4 miliarde de locuitori, sau țări cu o putere economică de excepție și cu democrații consolidate nu sunt acceptate ca membre permanente ale Consiliului de Securitate. ONU a ajuns o orchestră stridentă. Cu un repertoriu prăfuit, înțepenit în orizonturile anului 1945, n-are loc în organigrama lumii ca dirijor de energii constructive. Birocratizată excesiv, copleșită de paralelismul funcțiilor din multe structuri ale sale, reacționând selectiv la varii crize ale lumii, ONU promovează, de multe ori, jenante standarde duble. Uneori, tăcerile sale neputincioase sunt nu doar jenante, ci și periculoase.
Actualul statut al ONU trimite în jocul dezbaterilor chipul plin de vânătăi al democrației contemporane. Dar, de vreme ce un veto țesut din ițele ambițiilor de peșteră al unui singur stat component ar putea anula oricând orice efort de reinventare fericită a relațiilor internaționale, aceste dezbateri, curtate de pesimism, rămân doar ca zvârcoliri neputincioase ale unei supraviețuirii etice care mai are încă respect pentru virtuțile esenței umane.
