Saracie si disperare in piata din Târgu Ocna

Micuta piata agroalimentara din Târgu Ocna e rece si trista mai mereu. O tabla invechita pusa deasupra, la intrare, anunta timid ca, acolo, ar exista un loc amenajat, unde taranii si micii comercianti pot veni sa-si vânda marfurile putinilor oraseni care-i mai calca pragul. Altfel, nici n-ai spune ca acolo fiinteaza, de când lumea, un spatiu uitat de timp si autoritati.

In mica piata din oraselul de pe Trotus, la putinele grade din termometre, doar câteva tarabe sunt ocupate. In zilele mai bune, aici, nu incap mai mult de 20 de oameni care sa târguiasca in liniste, nederanjati de forfota sau de vocile gâjâite ale sarmanilor. In spatiul mic, sunt insirate câteva tarabe pe care, de regula, stau rânduite ca armele soldatilor in rastel fructe si legume. Aflu ca, in afara de fructe (aduse cel mai probabil din afara – Polonia sau Austria, desi o livada de renume exista la doar câtiva kilometri, in localitatea vecina – Târgu Trotus), restul produselor ar proveni de la fermierii din zona, care au supravietiuit crizei din ultimii ani.

Macese si urzici

La intrare, un batrân imbracat in haine ponosite si pe jumatate inghetat, sta aproape nemiscat, de parca ar fi strajerul pietei. Silueta firava incearca sa-si atraga tacut clientii, privind spre o galeata aproape plina cu macese. Cu un aspect decolorat si usor incretite din cauza frigului, pretioasele fructe asteptau linistite in vasul de metal, doar-doar cineva s-o indura de ele si de bietul batrân, intepenit de ger si cu ochii lacrimând de frig. Este nea Costache Iaru, din Vâlcele, o localitate rurala situata imediat dupa salina Tg. Ocna. Are 75 de ani si traieste din ajutorul social de 142 de lei primit de la primarie.

Cândva a lucrat ca zidar la Cooperativa „Munca”, stie sa tencuiasca, sa lucreze in constructii, dar e prea batrân. I-ar pinde bine o pensie, dar nu are vechimea minima legala. A avut nevasta, dar de 30 de ani s-au separat, iar sta singur, intr-o casa fara nimic, nici pasari, nici pisica, nici catel. Trei dintre cei patru copii (o fata i s-a prapadit cu ani in urma) sunt, fiecare, la caselele lor, prin tara si in strainatate. „Vin aici ca sa am cu ce trai, ca daca vând, manânc si eu ceva, daca nu, mai vin si mâine. Am cam 5 kile, dar n-am dat nimic de azi dimineata. Nici ieri. Le-am lasat aici, sa nu le duc in spinare acasa, de-aia arata asa de scofâlcite. Dar sunt bune, pentru ceai, ca un medicament.

Ca si catina. Cer 8 lei pe kil, dar le dau si mai ieftin. Vara, mai strâng culbeci (un soi de melci n.r.) si-i vând cu 1 leu kilul. E cineva in oras care-i cumpara, dar acum, e frig si nu se gasesc”, imi vobeste aproape soptit batrânul „strajer”. Pe vreme calda, se gasesc culbeci cu duiumul, peste tot locul. In zilele mai bune, mai ales dupa ploaie, daca strânge 30 de kilograme, primeste 30 de lei, o avere pentru sarmanul batrân. Acum trebuie sa se multumeasca doar cu banii de la „ajutorul social”, caci la munca nu poate fi scos, fiind trecut de limita de 65 de ani.

Alaturi, pe o taraba inghetata, o femeie in vârsta incearca si ea sa „scape” de câteva gramajoare de urzici. Cere un leu pe gramada. S-ar putea spune ca batrâna a avut mai mult noroc decât colegul de suferinta. E trecut de mult de ora prânzului si abia a vândut de 4 lei. Se numeste Ecaterina Dofteanu si are are 61 de ani, pensionara cu 400 de lei pe luna. Sta in cartierul Tarancuta, la nr. 17, o zona mai retrasa, cu multa lume sarmana. Un timp, a mai lucrat ca menajera pe la unul-altul. Sotul e decedat, are sase copii, toti pe la casele lor. Doar unul dintre ei mai sta cu ea in aceeasi ograda, si inca doua nepoate. Vine la piata ori de câte ori mai are câte ceva de vânzare. „Suntem necajiti. Am strâns urzicile astea de la padurea din spatele casei. Atâta am. Mai am câteva gaini in curte, dar nu se oua, ca e frig acum. Ar fi fost buna o capra, dar de unde bani? Sunt multi oameni amarâti, in Tarancuta, la deal”, se plânge femeia cu urzici.

O angajata a pietei priveste lung spre noi, vrând parca sa ne spuna ceva. „Aici, vin oameni mai mult de necaz. Si ca sa vânda, dar si sa cumpere. Nu e nimic in Târg, nicio fabrica, desi e zona de munte. Mai e de lucru pe la Salina, in rest, nimic. Cu supermarketurile astea, in piata nu mai merge nimic”, ne explica angajata pietei. Asa se explica lipsa animatiei din piata. Pe luna, in perioada mai calda, taraba e taxata cu un abonament de 250 de lei. Amarâtilor le ia doar un leu pe zi.

„Sa ma impuste ca pe Kennedy, eu nu mai votez”

Imi atrage privirea o taraba mai „rasarita”, cu produse care, dupa aspect, trebuie sa fie românesti. Aflu ca e inchiriata de Sandu Cernea, din Târgu Trotus, de altfel, singurul producator autohton din piata,la acea ora. La taraba, sta cumnata lui, Elena Scutaru de la care aflu ca gospodarul dispune de 20 de hectare de gradina, productie pe care o valorifica, in general, in piata. Cel putin 50 de oameni traiesc din munca prestata pe terenul acestuia.

„Cartofii nostri, românesti, stau si se strica in piata, si magazinele vând marfa din Polonia sau din alte tari. Nu se vinde, stau in stoc cu magazia plina. Azi, am facut vânzare de 200 de lei. Asta este marfa produsa numai cu gunoi de grajd, domnule, nu cu chimicale. Uite, telina, ceapa la un leu kilul, cartofi la sac, cu 60 de bani kilul, la cântar, cu 80 de bani. In hypermarket, se vând cu 1,50. Daca românul nu vrea sa manânce natural, lasa-l sa manânce cu chimicale”, isi varsa amarul precupeata. O inteleg, caci am trait multi ani printre tarani. Se vede ca e o femeie tare cumsecade. Spune cu mândrie ca e brutar, de meserie, promotia ’76.

A lucrat 20 de ani la brutariile Panimon, in Onesti si la Târgu Ocna. Dar, n-a mai facut fata, pentru ca, la viata ei, a ridicat multi saci cu faina. Asa s-a imbolnavit de hernie de disc si a trebuit sa o opereze. Povesteste cum, in decembrie trecut, din cauza gerului, a dat la vaci o masina de legume. „Nu poti sa le dai oamenilor, ca si asa-s amarâti. La noi, vin cei mai necajiti. Se scotocesc, saracii, si dupa ultima moneda de 5 bani.

Inca le mai dau si pe datorie. Vin, bietii de ei, si iau un pastârnac, un morcov si un cartof pentru ciorba. Cum se lua, odata, când am inceput eu sa lucrez, pe vremea lui «raposatul», salam cu pâine, asa iau ei legume. Le plângi de mila, domnule”, spune doamna Elena. Respecta oamenii, ii pretuieste, mai ales pe cei care asuda din greu la munca câmpului, de dimineata pâna seara, târziu, stând ciuciulete deasupra culturilor. Mai spune ca agricultor chiabur n-a vazut, mai ales dupa ’89, „doar daca nu-i cinstit”.

Taranul gospodar plateste taxe, impozite, pe pamânt, pe productie, iar „daca bate gheata” poate doar trânti basca de pamânt, altceva n-are ce face. „Omul, oricât de destept ar fi, tot de la brazda manânca, si nu din alta parte. Imi pare rau ca am votat niste hoti. Serios, va spun. Poate sa ma impuste ca pe Kennedy, eu nu ma mai duc sa votez pe nimeni. Unii nu au ce face cu banii si altii n-au dupa ce bea apa. Macar, eu, la tara, mai am câte ceva, o bucata de pamânt, un porc. Muncim mai mult, asa e, dar ala de la etaj, care poate mai are doi copii la scoala? Nu mai poate investi in substanta cenusie. Copilul trebuie sa manânce, nu-l poate trimite flamând la scoala sau descult. Omeneste vorbind”, incheie filozofic Elena Scutaru.

In alte orase, mai sarac, românul de hipermarket a dat navala in piete. La Târgu Ocna, nu.

[wonderplugin_gallery id=”169″]