Săptămâna Patimilor

Perioada aceasta, Săptămâna Sfintelor Pătimiri sau Săptămâna Mare, a fost mereu privită de creștinul român ca fiind ”ceva” aparte, mai întâi cu știință dar mai apoi cu neștiință dar legând de această săptămână o multitudine de obiceiuri și tradiții.

Evident ne interesează ce este atât de important din moment ce a fost prima perioadă de post a Bisericii creștine și constatăm dintru început două aspecte distincte dar întrepătrunse: săptămână a patimilor lui Hristos – în sensul pătimirii Mântuitorului pentru păcatele întregii omenirii, dar și o săptămână a patimilor omului – în sensul conștientizării stării noastre de păcătoșenie, o săptămână în care murim cu păcatele noastre pentru a Învia cu Hristos.

Săptămâna patimilor este un adaos la cele șase săptămâni de post, începe după Duminica Intrării Domnului în Ierusalim (Duminica Floriilor), se încheie cu Sâmbăta Mare și este în același timp parte a Postului Mare dar și perioadă distinctă, caracterizată de nevoia firească a creștinului de a retrăi evenimentele premergătoare celei mai mari minuni săvârșită de Dumnezeu pentru ridicarea neamului omenesc din latura și umbra morții: Învierea lui Hristos. Creștinul ortodox marchează importanța acestei perioade înăsprind postul prin ajunare până seara (adică nu se mănâncă nimic toată ziua, iar seara se gustă puțină pâine uscată și apă).

Din punct de vedere liturgic această perioadă are o particularitate: deniile, săvârșite în fiecare zi (în vechime erau săvârșite la miezul nopții, mult mai târziu, datorită neputințelor noastre, au început a fi săvârșite seara) au ca principal rost Privegherea adică menținerea sufletului într-o stare de atenție duhovnicească (trezvie), mărturie în acest sens fiind troparul ce se cântă la aceste slujbe: „Iată mirele vine în miezul nopții și fericită este sluga pe care va afla-o priveghind; iar netrebnică e cea pe care o va găsi lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morții și afară din Impărăție să te încui, ci te deșteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeul nostru, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi”.

În fiecare zi din Săptămâna Mare ne reamintim și retrăim ultimele zile din viața Mântuitorului:

Luni, în Săptămâna Patimilor, se face pomenirea patriarhului Iosif, vândut de frații săi cu treizeci de arginți. El este o preînchipuire a lui Hristos, care a fost vândut de Iuda.

Tot in aceasta zi se face pomenire și de smochinul neroditor, blestemat de Hristos sa se usuce pentru ca nu avea rod. E o pildă dată omului, din care trebuie să rețină, că Dumnezeu este atât iubire cât și dreptate. Deci, la judecata de apoi, El nu doar va răsplăti, ci va și pedepsi pe cei ce nu au rodit. Creștinul trebuie să dea și roade. Iar roadele sunt faptele, jertfele, lepădarea de sine, păzirea poruncilor, nevoința pentru dragoste.

Marți se face pomenirea celor zece fecioare. Este o pildă care are menirea să ne țină trează datoria de a trăi permanent în Hristos. Numai așa vom avea răspuns bun la judecata finală, căci prin împlinirea voii divine, Hristos ia chip în noi. Concluzia acestei pilde este că Hristos, trebuie să Se regăsească în fiecare dintre noi în orice moment prin evlavia noastră însoțită de milostenie. Cu alte cuvinte, virtutea ca exponent al credinței are sens și valoare doar împreună cu milostenia ca exponent al faptei.

Miercuri în Săptămâna Sfintelor Patimiri se face pomenirea femeii păcătoase care a spălat cu lacrimi și a uns cu mir picioarele Mântuitorului, înainte de Patima Sa, ca simbol al pocăinței și îndreptării omului păcătos. „Doamne”, zicem noi către Hristos, „femeia care căzuse în păcate multe, simțind dumnezeirea Ta”, deci, fiind mișcată de harul dumnezeiesc spre cunoașterea cea mai presus de înțelegere, „a luat rânduiala de mironosiță”. A făcut ceea ce doreau să facă femeile mironosițe după înmormântarea Mântuitorului. A anticipat înmormântarea lui Hristos și pregătirea Lui cu miresme, „aducând mir de mult preț”. A fost mistuită de dorința de a i se dezlega păcatele: „Dezleagă-mi păcatele mele, așa cum eu mi-am dezlegat părul”.

Este ziua în care se săvârșește ultima Liturghie de pocăință din Miercurea cea Mare, o încheiere și pecetluire a întregii lucrări de pocăință a postului, arătându-ne ce minuni poate săvârși ea când se lucrează și câtă pagubă aduce când lipsește. Cumpăna celor două prăznuiri ale zilei: păcătoasa (care spală picioarele Mântuitorului cu lacrimile ei, le șterge cu părul capului și apoi le unge cu mir de mare preț) – ucenicul Iuda (care judecă gestul femeii păcătoase din perspectiva ”risipei făcute” prin utilizarea mirului), este răsturnată de pocăință. Păcătoasa se află în starea cea mai de jos a căderii: desfrânarea, iar Iuda, în starea cea mai de cinste: ucenic al Stăpânului. Pe aceea, pocăința o ridică și o face mironosiță; pe acesta, lipsa ei, îl coboară la cea mai de jos cădere, îl face trădător și-l duce la spânzurătoare. Această răsturnare ne umple de teamă și îngrijorare pentru mântuirea noastră, dar totodată și de mare încredere și nădejde, pentru puterea cea mare a pocăinței, ce ne stă la îndemână. Învățătura veșnică ce rezultă din întâmplările acestei zile nu trebuie nici o clipă uitată. Ceea ce s-a întâmplat cu Israelul de altă dată, cu cărturarii și preoții săi, se poate întâmpla și cu Israelul cel nou, cu creștinii și cu slujitorii săi: preoții și monahii. Nu starea de a fi popor ales, creștin, preot etc, este mântuitoare, ci răspunsul la această chemare, faptele corespunzătoare chemării, starea lăuntrică, căința, smerenia.

Miercurea cea Mare este întunecată de târgul lui Iuda și de hotărârea cărturarilor și fariseilor de a ucide pe Domnul, pentru fapta atât de josnică a ucenicului și a poporului iudeu, care s-a lepădat de Mesia Cel atât de mult așteptat, Biserica se va îndolia în toate miercurile din curgerea anului cu post și cu întristare. Căci păcatul vânzării și lepădării de Stăpânul nu s-a consumat cu moartea lui Iuda, ci se continuă peste veacuri și apasă cu aceeași greutate și asupra creștinilor care, după ce s-au învrednicit de darurile cele mari ale Stăpânului: răscumpărarea, înfierea, cinstea de ucenic, târguiesc pe Domnul pe bani și pe un preț de nimic, adică pe grijile cele zadarnice ale veacului de acum.

Joia Patimilor este închinată amintirii a patru evenimente deosebite din viața Mântuitorului: spălarea picioarelor ucenicilor, ca pilda de smerenie; Cina cea de Taină la care Mântuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii; rugăciunea arhierească si începutul patimilor prin vinderea Domnului.

Gestul spălării picioarelor ucenicilor accentuează conceptul de ”șef” în creștinism și subliniază o adâncă taină, pe care ucenicii au slujit-o, fără să-și dea seama: Domnul venise pentru a spăla pe toți oamenii de întinăciunea păcatului, iar El, Curăția, Sfințenia cea mai desăvârșită, nu avea nevoie de spălare. Omenirea însă, fără de spălarea Lui nu putea avea parte de Dânsul: „Dacă nu te spăl, îi zice lui Petru, nu ai parte de Mine!” Lecția cea mare de smerenie pe care ne-a dat-o Domnul spălând picioarele ucenicilor, lecția slujirii aproapelui, „taina fratelui”, „am venit ca să slujesc”, abia acum, după două mii de ani, începe creștinătatea să o învețe!

La Cină, deja încep Sfintele Patimi: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi…; beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, care se varsă pentru voi și pentru mulți…”. Acum începe trupul să se frângă și sângele să se verse și nu va conteni până la sfârșitul veacurilor: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea!”. În Sfânta Împărtășanie Hristos este cu totul ascuns; ia chipul pâinii și al vinului, ca să ni se poată dărui întreg de-a pururi, fără împiedicare, „pentru iertarea păcatelor și pentru viața de veci”. Sfânta Împărtășanie seamănă în trupul cel stricăcios sămânța învierii, arvuna vieții veșnice, „leacul nemuririi”, după cuvântul Părinților, căci ne încredințează Domnul: „cine mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, are viață veșnică și Eu îl voi învia pe el în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54). Liturghia euharistică este Liturghia smereniei Domnului, Liturghia dragostei Sale, testamentul iubirii Sale de oameni și, în adevăr, la fiecare Sfântă Liturghie se reînnoiește jertfa întru amintirea Domnului, Care mereu se jertfește, ca mereu să ne sfințească și să ne tragă la Sine.

Al treilea moment din Joia Mare îl constituie rugăciunea Mântuitorului Iisus Hristos în grădina Ghetsimani (numele înseamnă ”presă de ulei”), nu departe de Templu, un moment încărcat de o imensă suferință și de extraordinarul curaj al supunerii. Ne vorbește Evanghelistul Luca despre acest moment: ”a ajuns într-un chin de moarte și a început să Se roage și mai fierbinte; și sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge, care cădeau pe pământ”. În acele momente deosebit de intense Hristos vede cât de dificilă este lucrarea de mântuire a neamului omenesc, covârșitoarea apăsare a păcatelor omenirii întregi și firea umană îl imploră pe Tatăl Ceresc: ”de este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta”. Și totuși, împotriva dorințelor naturale și umane, ascultarea și supunerea Lui au fost depline pentru că singura modalitate de a mântui lumea din păcat a fost aceea a unei jertfe perfecte – cel fără de păcat, Dumnezeu și om desăvârșit. Iisus este acum liniștit sufletește, împăcat cu Sine Însuși și deplin stăpân pe voia Sa omenească. Prin puterea rugăciunii depășește zbuciumul firii Sale umane și se supune de bună voie morții pe care nu o merită.

Al patrulea moment al zilei, este arestarea Sa, prin aceasta făcându-se începutul pătimirilor lui Hristos. Ca o concluzie sau o încununare a întregii zile, după ce a săvârșit Cina cea de Taină, Mântuitorul le dă ucenicilor o nouă poruncă: „Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Intru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii fată de alții.” Nu întâmplător în fața Sfântului Potir, noi spunem Mântuitorului: „Nu-ți voi da sărutare ca Iuda, nu voi spune Taina Ta vrăjmașilor Tăi; ci, ca tâlharul mărturisindu-mă, strig Ție: Pomenește-mă, Doamne, întru împărația Ta”.

În cadrul Deniei celor 12 Evanghelii pericopele evanghelice citite amintesc ultimele învățături ale Mântuitorului către ucenici, precum și înainte-vestirea Patimilor Sale, rugăciunea pe care o face Hristos și Noul Legământ.

In Vinerea Mare se face pomenirea de sfintele, înfricoșătoarele și mântuitoarele Patimi ale Mântuitorului și de mărturisirea tâlharului celui recunoscător care a dobândit raiul. Pătimirile Domnului sunt numite sfinte, mântuitoare și înfricoșătoare. Sfinte pentru că Cel ce suferă este Fiul lui Dumnezeu, mântuitoare pentru că Cel ce pătimește nu este un simplu om și înfricoșătoare căci toată făptura s-a schimbat la răstignirea lui Hristos: „Soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat și mulți din morminte au înviat”. Sau altfel spus: Sfinte, pentru că Cel ce le-a răbdat este Sfântul Sfinților, Sfințenia însăși; mântuitoare, pentru că ele sunt prețul cu care Domnul a răscumpărat neamul omenesc din robia păcatului; înfricoșate, pentru că nu poate fi ceva mai cutremurător, mai înfricoșat decât ocara, rușinea și batjocura pe care făptura le-a aruncat asupra Făcătorului și Dătătorului de bine, Care pe toate le-a răbdat până la moarte, rugându-Se pentru călăii Săi.

Când ne gândim la această zi avem în minte în primul rând imaginea crucii. Dar noi creștinii nu vedem crucea și atât. Noi îl vedem totdeauna și pe Hristos cel răstignit pe cruce ceea ce înseamnă că permanent conștientizăm adâncul fără de margini al suferinței și umilinței pe care le presupune jertfa de bună voie a Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Înțelegem că prin această supremă îmbrățișare a întregii lumi ”Adam cel nou” răscumpără prin moarte păcatul strămoșesc și, după cum prin Eva intră păcatul în lume, iar la plinirea vremii printr-o fiică a Evei, Sfânta Fecioară Maria, cerul și pământul se unesc prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, tot astfel după ce în Adam tot neamul omenesc a păcătuit, prin Hristos și Jertfa Sa Întreaga omenire recapătă posibilitatea mântuirii, a viețuirii în Împărăția lui Dumnezeu.

Crucea a devenit altarul de jertfă pe care Mântuitorul S-a jertfit pentru răscumpărarea neamului omenesc, este semn al biruinței lui Hristos asupra morții. Momentul răstignirii devine momentul întemeierii în chip nevăzut a Bisericii ”…pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui pe ea”, aceasta fiind inaugurată în chip văzut la Pogorârea Sfântului Duh în chip de limbi de foc peste Apostolii Mântuitorului Hristos.

”În rănile Domnului ceva cântă, ceva plânge. Cântă iubirea Lui și destinul nostru sorocit de ea; plânge rana care scrie ura noastră și tot păcatul. Punct de încrucișare a iubirii și a urii, rănile Domnului predică răul păcatului, față în față cu epopeea iubirii” (P.S. I. Suciu, Rănile Domnului). Cele cinci răni prin care s-a scurs sângele Mielului împreună cu cele șapte cuvinte rostite de pe Catedra Crucii sunt cea mai grăitoare predică vie a iubirii lui Dumnezeu față de om.

Vinerea Mare este ziua poticnirilor. Poporul cel ales își pierde dreptul de întâi-născut prin nelucrare și necredință față de Dumnezeu; Iuda, din ucenic și hărăzit împărăției, moștenește iadul pentru iubirea de arginți; Petru, ucenicul, se leapădă de Învățătorul dintr-o nesocotită încredere în sine și numai cu amare lacrimi își va putea spăla greșeala; păcătoasa cea desfrânată devine mironosiță și toată lumea va vorbi de umilința și căința ei, iar tâlharul cel ucigaș, intră primul în Rai, prin smerenie și credință.

Toate aceste răsturnări ne umplu de cutremur și de nădejde totodată. Faptele noastre, deși trebuitoare și de mult folos, nu sunt îndestulătoare pentru mântuire. Dacă ar fi fost, nu mai era nevoie de venirea și pătimirea lui Hristos. Dar lumea nu s-a putut mântui fără El. Păcatul este o rană adâncă, nevindecabilă; numai Dumnezeu putea s-o vindece și numai „prin rana Lui noi toți ne-am vindecat”. Dar omul trebuie să-și recunoască măsura neputinței sale și cu inimă smerită să se atârne cu credință tare de Hristos, știind că numai de la El vine izbăvirea: „Pomenește-mă Doamne…” și va auzi ca tâlharul: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!”.

În dimineața acestei zile, în cadrul slujbei Vecerniei, este scos și așezat în mijlocul bisericii Sfântul Epitaf (o pânză pe care este reprezentată scena punerii în mormânt a Mântuitorului nostru Iisus Hristos). În acest fel seara, la Denia Prohodului cu toții participăm la îngroparea lui Hristos și, prin aceasta avem prilej ca individual să ne îngropăm păcatele noastre pentru a putea fi capabili să participăm împreună cu Hristos la Învierea cea mântuitoare.

In Sfanta și Marea Sâmbătă prăznuim îngroparea lui Hristos cu trupul și pogorârea la iad cu dumnezeirea pentru a ridica din stricăciune la viața veșnică pe cei din veac adormiți.

„Când Te-ai pogorât la moarte Cela ce ești fără de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu strălucirea dumnezeirii. Iar când ai înviat pe cei morți din cele de dedesubt, toate puterile cerești au strigat: Dătătorule de viață, Hristoase Dumnezeul nostru, mărire Ție”. Ziua ”șederii în mormânt” este zi de deplină tristețe și liniște, nici clopotul nu se aude, întreaga făptură plânge și nădăjduiește, plânge păcatul și neputința noastră și nădăjduiește la Învierea izvorâtă din dragostea nemăsurată a Sfintei Treimi pentru întreaga făptură.

Pr. Ioan Deacu