Sanatate e cuvântul pe care-l rostim cel mai adesea. Mai ceva decât spunem „te iubesc” sau „mi-e foame”. E cuvântul- salut sau cuvântul-urare, invocat ori de câte ori ne simtim bine sau pur si simplu ne revine pofta de viata.
Poate si pentru ca, in ultima vreme, am uitat sa ne facem declaratii de dragoste si nici nu ne mai plângem ca nu gasim de-ale gurii. Stresul zilnic e mult prea mare, ca sa ne mai sarutam fiinta iubita, spunându-i, la plecare, spre serviciu, cât de mult ne pasa de ea.
Ne preocupa mai mult cum sa facem rost de bani pentru a plati nenorocita de banca sau cheltuielile la intretinere, uitând sa ne mai facem timp si pentru mici pauze sau pentru concedii de-adevaratelea. Asa ajungem, la un moment al vietii, când neanuntata, boala da peste noi.
Pentru unii, timpul nu e pierdut, sansa divina lucrând in favoarea lor. Insa, pentru multi altii, din pacate, nici divinitatea nu i-a putut salva. Poate din acest motiv am detestat sistemul (fiind singurul mod de a ma revolta), indiferent de ce nume de partid, vremelnic, si-a luat.
Si mie mi s-a intâmplat, la fel ca multora dintre români, sa pierd persoane dragi, care, in mod cert, ar mai fi avut o sansa daca, la acea data, spitalul judetean ar fi avut un RMN. Un aparat medical extrem de important, banal in lumea occidentala, dar atât de greu de obtinut de noi. Si nu pentru ca n-ar fi fost bani, ci din ratiuni…birocratice.
Caci, un RMN a existat tot timpul in depozitele unei alte unitati medicale in santier, dar a stat in tipla. Acum, ma consolez cu faptul ca, dupa ani si ani, spitalul are asa ceva. Pâna la urma, e mai bine mai târziu, decât niciodata. In rest, sanatosi sa fim, ca…boala vine!
