Cu ghinionul de a nu fi centru universitar în medicină, Bacăul a avut parte doar de infrastructura moștenită antebelic și de cea clădită de regimul socialist. Mereu fără fonduri suficiente pentru asigurarea unor îngrijiri la standarde foarte înalte, tot timpul în criză de personal, cu saloane urâte și reci, sistemul sanitar local abia a făcut față solicitările. Parcă în ultimii ani, datorită investițiilor serioase (mai ales de la Consiliul Județean), lucrurile se schimbă mult în bine, deși oamenii ar vrea să fie tratați la fel ca în clinicile de top. Să sperăm…. Recenta trecere a neterminatului Spitalul Municipal în subordinea administrației județene poate fi semnul trecerii la următorul nivel, chiar dacă e nevoie de bani foarte mulți, mai ales pentru dotări cu aparatură medicală modernă.
Să-i mulțumim familiei Cristea!
Era prin luna mai a anului 1852 când boieroaica Ana Cristea (născută în înstărita familie Candiano) își lasă moștenire soțului său – spătarul Pavalache Cristea – casele și pământurile pentru înființarea unui spital. Peste cinci ani, când trece la Domnul și boierul, apare în Bacău Spitalul Municipal „Pavel și Ana Cristea”, cu 15paturi. Este condus de o epitropie, un soi de consiliu de administrație, din care făceau parte un preot, un cadru didactic și unul dintre gospodarii serioși din târg. Ca să poată fi acoperite cheltuielile medicale și de întreținere, spitalul primise ”ca zestre” și vreo două-trei moșioare ce erau administrate de Primăria Bacău. În 1867, Prefectura Județului Bacău devine administratorul spitalului, iar prin Decretul Regal nr. 1266 din 27 martie 1897, se aprobă trecerea instituției de la prefectură la primăria județului. În acel an spitalul avea deja 30 de paturi și se încerca ridicarea unui sediu nou, deoarece vechile case boierești nu mai puteau fi folosite.
În vremuri de război
Abia în iulie 1906, când era prefect Panaite Cantilli și primar Constantin Vlaicu, se așază piatra de temelie a noului spital pe cele cinci hectare donate de primărie. Locul? Pe strada Bacău-Focșani nr.44, adică strada Mărășești de astăzi, cele trei pavilioane existând și astăzi – secțiile Infecțioase, Oftalmologie și Psihiatrie. De la inaugurarea din 1908, în toată perioada interbelică, clădirile au fost consolidate și extinse din împrumuturi și subscripții publice ale primăriei băcăuane. După intrarea României în război în 1916, Spitalul comunal „Pavel şi Ana Cristea” devine parte a rețelei sanitare ce mai cuprindea ca rezevă Şcolile de Fete 1-3, Şcolile de Băieţi 1-2, Şcoala Profesională de fete, clădirea Ateneului Comunal, Lazaretul de holerici, Azilul „N.Drăgoiu” şi Liceul „Principele Ferdinand”. În Cel De-al Doilea Război Mondial, spitalul devine militar cu indicativul Z.I. 125, aici fiind trimiși soldații răniți din toată Armata Română.
Spitalul de astăzi, ridicat de ”tovarăși”
După 1945, odată cu dezvoltarea industrială a municipiului și creșterea populației, Spitalul se mărește, adăugându-se secții noi, dar și facilități obligatorii pentru îngrijirea medicală. Un Laborator de Analize Medicale și o Policlinică, secția Pediatrie sau Chirurgie, o Maternitate și Contagioase, toate au oferit băcăuanilor șansa la sănătate Desigur, lipsurile de tot felul – de la medicamente puține la instrumentar vechi și dotări aproape primitive, toate au însemnat multă muncă a medicilor și destulă suferință a pacienților. E adevărat că investițiile din ultimii 20 de ani au transformat Spitalul Județean, cu plusuri pentru îngrijirea medical propriu-zisă, dar și atunci când vorbim despre condițiile de spitalizare. Dacă și o cârcotașă precum Dana Budeanu apreciază cum sunt tratați pacienții băcăuani, înseamnă că suntem pe drumul cel bun.
Un spital cât toate speranțele
După 15 ani în care a înțepenit ca șantier, (fostul, de acum!) Spital Municipal va deveni parte a celui Județean. Finalizarea lucrările la etajele I, II și III va însemna noi secții și specializări, adică șanse mai multe pentru băcăuanii suferinzi. Mai rămâne ca să fie găsiți banii pentru dotările moderne și obligatorii, dar e nevoie și de medici bine pregătiți care să se străduie întru vindecarea noastră. Probabil că va mai dura până pacienții vor fi îngrijiți acolo, însă n-avem decât a spera.
