Nu de putine ori la Unitatea de Primiri Urgente a Spitalului Judetean Bacau ajung pe lânga bolnavi si acei oameni ai strazii care, in special iarna, cauta sa se adaposteasca in salonul de supraveghere, unde gasesc un pat si caldura. Deseori deranjeaza, ii pun pe cei de la Ambulanta sa-i plimbe intre tabara de sinistrati si spital, se prefac ca se simt rau, li se fac mai multe investigatii sau analize decât unui pacient care cotizeaza consistent la bugetul de sanatate.
Exista insa si persoane care privesc dincolo de toate aceste neplaceri si fac tot ce le sta in putinta pentru a-i ajuta. Ele sunt asistentele sociale de la spital. La usa biroului lor bat toti acesti oameni. Le cunosc povestile de viata, i-au purtat pe la toate institutiile ca sa le obtina documente, ajutoare sociale ori s-au zbatut sa le caute un loc unde sa stea.
„Niciunul când vine aici nu are carte de identitate. Nici nu mai stiu de câte ori m-am dus la Evidenta Populatiei sa le facem carti provizorii. Multi nici nu au avut un domiciliu ori familia nu vrea sa mai auda de ei. Dupa ce obtinem buletinul incepem demersurile pentru ajutoare sociale sau ce mai au ei nevoie. Problema este ca ei nu fac niciun efort. Noi ne agitam, umblam, ei doar vin si semneaza. Am avut un caz cu un barbat care avea o problema la ficat si cât statea internat, câteva ore pentru tratament, veneau cei de la Asistenta Sociala aici sa le semneze actele ca el nu se ducea acolo”, povesteste Liliana Zaidel, asistent social la Spitalul Judetean.
Au gasit insa deschidere la fundatii, la celelalte institutii care pun umarul mai ales când vad cât de mult se implica cele doua asistente ale unitatii medicale. „Avem aici tot timpul cutii cu haine. Ei când vin la Urgente sunt spalati, deparazitati si le dam haine pe care le-am primit la rândul nostru de la Betania, Fundatia de Sprijin Comunitar, Ovidenia sau alte fundatii. Noi personal ce sa le dam? Le dam vorbe, dar conteaza si astea”, a mai spus Zaidel.
Ofera ajutor chiar si celor care nu vor
Desi 90% dintre ei sunt aproape imposibil de recuperat, sunt insa si cazuri fericite. Putine, dar „atunci când ei nu vor, ce poti sa faci mai mult? Sunt care cersesc si chiar mi-a spus unul odata ca nu vrea ajutor social pentru ca el intr-o zi de cersit câstiga 60 de lei si nu are ce face cu 230 de lei. Sunt si persoane care s-au reabilitat, care au revenit la o viata normala asa cum este cazul domnului Dobranis. Dânsul este acum in Caminul de Batrâni. Am umblat mult ca sa-l ajutam, dar acum este bine”, spune cu multumire asistenta.
„Noi facem tot ce este omeneste posibil sa-i ajutam. Pe ger eu nu pot sa-i dau afara si sa moara acolo. Din pacate, majoritatea mor de tineri. Chiar am avut un caz, cu un tânar care s-a imbolnavit de TBC. A refuzat orice ajutor al nostru, dar imi amintesc ca a venit intr-o zi sa vorbeasca cu mine. Era in scaun cu rotile, de care noi i-am facut rost, i-am dat o geaca, ca-i era frig, si un ceai. Mi-a spus ca asa bine i-a facut ceaiul si pentru ca i l-am dat nu o sa uite toata viata. A doua zi dupa amiaza i s-a facut rau tare si a murit. Mi-a ramas in minte ce mi-a spus”
Liliana Zaidel – asistent social Spitalul Judetean Bacau
A revenit la o viata normala
L-am gasit pe Vasile Dobranis la camin. Mult schimbat fata de prima zi in care a ajuns la biroul social din unitatea medicala. Barbatul neingrijit, cu barba si mult imbatrânit pentru vârsta din buletin a ramas undeva in trecut si nici nu vrea sa-si mai aduca aminte de acele zile. Din cauza anturajului, a familiei, si-a pierdut casa si a trait o vreme pe unde a putut. „Am avut sotie, dar ea a murit. Casa nu mai am, nu mai am pe nimeni. Am surori, dar nu tinem legatura. Am lucrat multi ani ca mecanic de linie la Vinalcool si la Frigotehnica Bucuresti.
De acolo am fost trimis prin toata tara pentru instalatii frigorifice. Am facut instalatii la unitatile alimentare, in industria farmaceutica, chiar si la sicrie”, povesteste Vasile Dobranis, in vârsta de 65 de ani. Pentru ca a avut o viata activa, nu prea poate sta locului in camin si isi mai ajuta colegii de camera sau pe cei care nu se pot deplasa. „Ma duc si le mai cumpar ce au nevoie. Trebuie sa circul. Eu nu pot sa stau si sa ma uit la televizor toata ziua”, a conchis barbatul. Salvat de la o viata dezordonata, isi duce acum batrânetile decent si multumit de ce are. Din pacate, putine povesti au un final fericit.
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
