Sa-ti denunti trupul cu un singur vers…

Leonard Popa locuieste pe o planeta inventata de poetii cu har: Planeta Metaforei. Si nu de astazi, de ieri, ci înca de pe când era redactor al Desteptarii. Cuvintele sale cad, vorba lui Eminescu, atât de frumos si de firesc, „precum cad frunzele din copac” si în volumul de poeme Dupa disparitia imaginatiei (Editura Corgal Press, 2011). Grozav dar de martisor pentru iubitorii de poezie, volumul (re)anunta prezenta în agora a unei voci pentru care profunzimea discursului tulburator, de factura existentialista – „adept al modernismului whitmanian”, crede Cornel Galben, adept al modernismului… Leonard Popa, credem noi – este vedeta spiritului. Iata un portret demn de pana unui suprarealist: „mit îngenunchiat / barbatul // (buzele sale au topit / întotdeauna cuvinte / din preajma femeii) // ar trebui sa stii odata / si odata eu am iubit orasul / acela (ca pe un cer tamaduitor / care smulge pamântului / o rugaciune ramuroasa)”. Amar, câte un remember are chipul unui mic tratat despre iluziile noastre: „era o vreme când toate povestile / începeau cu pantoful femeii / ratacit în marginea landului /cu urma ei senina / întunecându-mi privirea / (pe-atunci muscam din cuvinte / ca dintr-un mar proaspat ) // acum stiu ca nimic nu-i adevarat / închipuirea se ascunde în noi / ca într-o casa conspirativa”. Si povestile de dragoste vin parca dintr-o alta lume: „stiu ca abia astepti / sa ma întorc din razboi / dar nu e niciun razboi acesta / vezi si tu // în locurile unde-au lovit sagetile / arcului de triumf / nicio urma de rana / nicio picatura de sânge // (…) dar eu stiu ca abia astepti / sa ma întorc din razboi / (desi nu e niciun razboi acesta)”. Poemele lui Leonard Popa tintesc sa înalte un adevarat templu al Cuvântului. Ascultati: „pentru ca nu mai stiam sa tin cuvintele de vorba”; „poetii sunt oamenii / care lepadându-se de câteva cuvinte / grele au devenit mai usori / decât pasarile // toamna”; „ma întrebi daca / în dosul cuvintelor nu s-a facut racoare // nu stiu”; „înca putin si voi da o gura / de aer pentru o gura de liniste // daca salvarea cuvântului tau / e în tacerea mea”; „hai asmute cuvintele / pe urmele mele fugare / uite aici voi lasa o pata de sânge / dincolo o lacrima neînduplecata”; „când si când explozia unui cuvânt / ne înspaimânta / ca un tratat de balistica / în vreme de pace”.; „bucurati-va: / pentru a nu stânjeni / cuvântul a devenit transparent / (ca un trup de barbat / trecut pe sub ochii femeilor parasite)” (s.n., I.F.). Si nu înalta doar un templu, ci si un imn pentru Cuvânt. Si ce imn tulburator: „dar câta risipa de imaginatie / sa denunti trupul tau / cu un singur vers / când soapta unui cuvânt / înfioara / precum zâmbetul unei femei / singure la geamul unui tren de / noapte”…
Leonard Popa iubeste Cuvântul cu patima adolescentina, hic et nunc, de parca fiecare clipa ar fi ultima în care-i poate face tulburatoare declaratii de dragoste. Vocea sa, pe care-am asteptat-o mereu, e distincta, are sonoritati estetice, este poetica si-ti cucereste sufletul fara strategii sofisticate, simplu, „ca un copil care si-a uitat / versurile despre patrie / la o serbare scolara”.
Ion Fercu