Ziua Eroilor. Oficialităţi, militari, fanfară, coroane cu flori, steaguri, puţin popor, discursuri. Aceleaşi în fiecare an, la patru ani, se schimbă doar oratorii. Şi gata, ne-am făcut datoria, obligaţia, deoarece nu vine nimeni, aşa de capul lui, să depună coroane şi să facă cruci, cu ochii ridicaţi spre cer. Este lege, este articol special ce, cine şi cum trebuie să se întâmple.
Obligaţie de serviciu, să te duci, de Ziua Eroilor, la Cimitirul Eroilor, la Cimitirul Central, în alte cimitire sau la monumentele ridicate în unele localităţi sau locuri simbolice.
Totul a devenit stereotip, mecanic, fără emoţie, fără sentimente: am mai scăpat de o sarcină. Aşa simt că se întâmplă în fiecare an, şi, după cum evoluează lucrurile, după declaraţiile unor lideri politici, mai nou apăruţi pe la noi, în anii ce vin, nici aceste mici ceremonii nu vor mai avea loc, patriotismul, dragostea şi respectul pentru istoria milenară nu vor mai fi la loc de cinste.
Nu se mai poartă, devin desuete, sunt contra mersului european al naţiunii, însă mai sper că vom avea discernământul, puterea şi credinţa să ne putem omagia, sărbători, în continuare, eroii ţării, morţii de pe fronturile unde s-a hotărât libertatea noastră.
M-a impresionat gestul unei femei, de 80 de ani, din Republica Moldova, care vine în fiecare an, la Cimitirul Eroilor de pe Constanţei, pentru a depune o croniţă cu flori la o anume cruce, unde crede că a fost înmormântat bunicul ei, mort în război, de care o fi fost el.
Depune aceste flori la o cruce cu un număr, nu-i trecut acolo numele bunicului ei, dar îi place să creadă că este acolo, iar, ea, din dragoste şi respect, sărută crucea, aprinde o lumânare şi lasă o floare. Pentru bunicul ei, care este eroul ei, eroul familiei ei. Pentru asta, bate drumul în fiecare an, din Republica Moldova, până în Bacău. Nu o obligă nimeni, doar inima şi sufletul ei.
