„Cu bucurie!” despre Ion Ghelu Destelnica

Să ne MAI amintim

Maestrul Ion Ghelu Destelnica locuieşte în fiinţa noastră lingvistică, patria sa fiind cuvântul. Acesta pluteşte, se strecoară, alunecă, zâmbeşte hâtru sau rosteşte adevăruri definitive; iar în lumina sfârşitului, a făcut iluzia să reziste, vorbele sale căpătând temeinicia lucidităţii testamentare: „Am glumit! N-am murit! Am nemurit!”.

Actorul, dramaturgul, profesorul, poetul, regizorul Ion Ghelu Destelnica, omul de o neasemuită bunătate sufletească, altruist, avocat al bunelor maniere, de la a cărei naştere au trecut 96 de ani, s-a născut pe 7 mai 1922, într-un sat de agricultori de pe malul unui braţ al Dunării: Stelnica, lângă Feteşti, judeţul Ialomiţa. Tatăl său, Johan Ghel, mort la 19 ani, doreşte ca viitorul fiu să poarte numele Ion. După absolvirea, în 1949, a Institutului de Artă, Iaşi – Facultatea de Teatru – clasa de actorie şi a Secţiei de scenarii a Institutului de Artă Cinematografică, Bucureşti, în 1951, la cerere, devine actor al Teatrului de Stat, Bacău, însă la solicitarea Secţiei de Învăţământ şi Cultură a Regiunii Bacău, optează pentru postul de metodist principal cu probleme de teatru pe regiune. Din 1961 până în 1982 este profesor de teatru la Şcoala Populară de Artă, Bacău. La 60 de ani, după pensionarea la cerere, a continuat predarea cursurilor de arta actorului şi de regie teatru, până în anul 1993, atât la Bacău, cât şi în Oneşti. Rezultate obţinute: peste 100 dintre elevii pregătiţi de el au devenit actori sau regizori profesionişti, ceea ce reprezintă un record în domeniu obţinut printr-o dedicare totală faţă de noile generaţii, privite cu înţelegere, fără prejudecăţi, pasional, dar obiectiv, având o contribuţie importantă (directă şi indirectă) la promovarea şi organizarea artei teatrale, materializată prin obţinerea pentru regiunea şi – mai târziu – judeţul Bacău a zeci de titluri de laureat la prestigioase festivaluri zonale şi naţionale. Depune în paralel o activitate literară intensă, publică poezii, proză şi dramaturgie. Multe dintre piesele sale au fost jucate pe scenele teatrelor profesioniste şi de amatori din ţară sau din străinătate („Comoara”; „Dragostea nevestelor”; „Fata tatii cea frumoasă”; „Ceartă în familie”; „Depărtarea”; „Păcală, fata, lacrima şi rîsul” etc). Îndrăznind adevărul în viaţă, dar şi în dramaturgie, având „harul” libertăţii, încă din anul 1956 începe conflictul politic cu organele de cenzură, mai multe piese de teatru, cum sunt „Licitaţia”, „Gorila cu mănuşi”, „Casa cu muşcate” sau „Eroica ’45” nu sunt aprobate ori sunt retrase la premiere sau în vizionări, ca „necorespunzătoare ideologic”, iar din anul 1972 – an al ruperii definitive de sistemul politic –, piesele sale au devenit: „lucrări de sertar”. La împlinirea vârstei de 75 de ani, autorul este relansat în atenţia publicului spectator cu una dintre comediile în versuri: „Cînd ai o soacră avară, stă ca dracu’ pe comoară!”, prima din ciclul „Păcăliada”.

Recunoaşterea meritelor şi a rezultatelor unei vieţi dusă cu demnitatea şi graţia unei inteligenţe naturale şi a unei devoţiuni sincere faţă de gestul creator, s-a produs în mai, 1997, prin Hotărârea Consiliului Local Bacău şi a Primăriei Municipiului, care i-au acordat titlul de „Cetăţean de Onoare”. În acelaşi an, ia fiinţă şi Fundaţia Interetnică pentru Cultură şi Artă „Ion Ghelu Destelnica”. Se stinge din viaţă la data de 17 decembrie, 2001, în semn de omagiu şi recunoaştere, strada unde a funcţionat Şcoala Populară de Arte (fostă Trotuş) a primit numele său. De asemenea, tot ca gest de reverenţă faţă de truda creatoare a unui om ce a reprezentat rezerva de luciditate a unor generaţii, biblioteca din comuna natală (Stelnica, judeţul Ialomiţa) îi poartă numele.

Sunt doar câteva repere din viaţa unui om care s-a dăruit teatrului şi artei actorului. Ceea ce a visat şi n-a reuşit sunt, astăzi, duse mai departe de fiul său Radu Bogdan Ghelu, actor, regizor, conducător de trupe de teatru („Trupa în căruţă”, Teatrul itinerant „Petru Valter”), cel care s-a îngrijit ca mai multe piese de teatru să vadă lumina tiparului, ca semn al dragostei şi respectului faţă de omul care i-a fost tată, mentor şi prieten.

„Melcul e făcut să facă dâre și artistul să lase urme!”
interviu cu Radu Bogdan Ghelu, actor, președinte al Fundației „Ion Ghelu Destelnica”

– Mi-am permis ca în titlul alăturat („Cu bucurie!” despre Ion Ghelu Destelnica) să folosesc răspunsul la salut al tatălui tău: Cu bucurie! Cu bucurie, aşadar, despre Ion Ghelu Destelnica acum, când Maestrul ar fi împlinit 96 de ani. Cum a fost, cine era, ce a reprezentat Ion Ghelu Destelnica pentru tine?
– Inimă bună! Așa a fost și el! Astfel, vă contra-salut aidoma hâtrului Păcală, din ciclul comediilor în versuri scrise de Maestru. Pentru că și biologic și spiritual, înainte de „părinte”, l-am considerat „Maestru”.
(Cum a fost?) Era Contemporan cu Nemurirea și mereu împotriva celor urâți cu duhul! „Piatră rară” ca tată, fiindcă m-a crescut cu noțiunile de muncă, dreptate, modestie, bun-simț și performanță. Chestiuni „în adâncuri îngropate” după criteriile societății pseudo-moderne.
(Cine a fost?) A fost „Pălăria de aur” peste capetele unei întregi generații, pe care azi o aruncăm nonșalanți în uitare. Iar pentru mine, „tichia” viselor de mărgăritar peste destinul „Ghelului”!
(Ce a reprezentat?) Am să răspund autoironic, ce a însemnat Ion Ghelu Destelnica: în poza unde suntem împreună, eu am 1,90 metri și el, 77 de ani. Așa se poate înțelege de ce am ieșit eu atât de înalt și el atât de Mare.
Nu știu cum își definește fiecare bogăția moștenită de la părinți, dar fără tata, cu siguranță aș fi fost mai sărac!

„Pasiunea pentru teatru e o moștenire de familie”

– Un om minunat, care alături de mama ta, actriţa Silvia Ghelu, despre care am vorbit mai puţin în ultimii ani, ţi-au îndrumat paşii spre actorie. Vorbeşte-mi despre atmosfera din casa Ghelu, despre copilăria ta.
– Începe într-un apartament modest, de două camere, unde le interpretam roluri hazlii invitaților aproape permanenți: scriitorii Radu Cârneci (nașul meu de botez), George Bălăiță sau marii actori Florin Piersic, Emanoil Petruț, Dem Rădulescu, Octavian Cotescu, Jean Lorin Florescu și nenumărați alții. Așa că pot spune, m-am născut sub Zodia Artei, în casa teatrului! Părinții nu aveau cu cine mă lăsa acasă și mă luau la repetițiile lor. Mama la faimosul Teatru de Animație, înființat de regretatul Petru Valter, iar tata, la „Teatrul de Stat”, cum se numea la vremea aceea. Loc unde nu se stătea deloc, fiindcă erau reperul cultural major al Bacăului! Apoi, am jucat în sălile Școlii Populare de Arte, în cele „de festivități” ale Colegiului Național „Alecsandri”, în cele din Casa de Cultură. Plus o copilăroasă stagiatură „la cerere” pe scena Bacoviană, din care în ultimul an am fost invitat să joc la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Pasiunea pentru teatru e o moștenire de familie.

1 de 3

„Oamenii dragi nu mor cu adevărat niciodată”

– De mai mulţi ani te lupţi pentru recuperarea memoriei tatălui tău, pentru repunerea omului şi artistului în drepturile sale fireşti. Care au fost iniţiativele, rezultatele de până acum?
– Ion Ghelu Destelnica a fost jucat îndelung în Bacău, până când s-a certat cu autorităţile vremii și a fost cenzurat, interzis! Scoasă de pe afişe, din repertoriu, opera lui literară a trecut în sertarul cu amintiri. După anii 1990, mulți dintre cei care îi puteau monta piesele, au dovedit că recunoștința e cea mai perisabilă marfă!
Eu am de dus mai departe un nume, un ţel şi o profesiune de credinţă! De 20 de ani Fundația Interetnică pentru Cultură și Artă ”Ion Ghelu Destelnica” face proiecte de top, am obținut acordarea titlului de Cetățean de Onoare când a împlinit 75 de ani, o stradă îi poartă numele, o bibliotecă performantă din comuna natală sărbătorește un deceniu de când îl are ca titulatură și emblemă. Iar acum, pe data de 7 mai, când se sărbătorește ziua lui ca și zi a bibliotecii, se va lansa a patra carte de teatru din opera sa, intitulată „Gorila cu mânuși”! Mai trebuie adăugate și cele două volume de poezii, apoi piesele care au fost jucate la teatrele profesioniste din Deva, Tg. Jiu sau Bacău. A fost ca o recunoaştere a meritelor de o viață, pentru că în 2015 am regizat la Teatrul „Bacovia” comedia de succes: „Când ai o soacră avară, stă ca dracu’ pe comoară”! Mai trebuie amintite și piesele jucate de Teatrul Itinerant „Trupa în Căruță”, de trupa „Catalogul cu Teatru”, la Piatra Neamț sau de diverse colective școlare, din județul nostru până-n Ialomița. Prin opera lui, tata nu a murit, ci a nemurit! Atunci când răsfoiesc paginile scrise de el, simt cum îmi mângâie mâna. Știți, oamenii dragi nu mor cu adevărat niciodată.

Bacăul – singurul județ care oferă gratuit accesul la cultură în mediul rural

– Ai iniţiat, cu sprijinul Consiliului Judeţean, un nou proiect: Teatrul itinerant „Petru Valter”. Despre ce este vorba?
– Despre recuperarea unui concept interactiv triangular, pe care l-am patentat și-l folosesc cu succes de două decenii. 1.) Inițierea la nivel județean a unui nou teatru care trebuie să meargă cu spectacolele acolo unde este nevoie de formare și educație prin teatru și anume în localitățile mici și în cele 85 de comune ale județului. 2.) Recuperarea unei personalități băcăuane de marcă, pentru care am obținut titulatura de „Cetățean de Onoare” post-mortem și recunoașterea meritelor culturale, regizorul și directorul Petru Valter, cel ce a înființat fostul Teatru de Animație Bacău.
3.) Itineranța ca metodă prin care poți accesa locuri în care teatrele bugetare, de repertoriu, din păcate nu ajung niciodată, și unde prin montarea a două spectacole pe stagiune, le poți juca gratuit în mediul școlar sau în spațiile culturale din aceste zone dezavantajate. Domnul Sorin Brașoveanu, în calitate de Președinte al Consiliului Județean ne-a înțeles și a susținut corect acest demers cultural prin care Bacăul devine singurul județ din țară ce oferă gratuit, comunității pe care o administrează, spectacole ce sporesc accesul la cultură și educație în mediul rural.
Până în anii 1990, generații întregi de copii din tot județul au crescut, s-au educat și au devenit „consumatori” de artă pentru că au văzut spectacole de teatru la ei în localitate. Puțină lume își permite să vină de departe doar ca să asiste la un eveniment spectacular organizat în Bacău. Petru Valter a impus un repertoriu itinerant, cu piese ușor de înțeles și cu o deplasare permanentă în comunitatea rurală a județului. Trupa de actori păpușari făcea deplasări permanente până în ultimul sat băcăuan. Jucau în taberele pentru copii, în căminele culturale sau în spații improvizate. Condițiile erau jalnice, puțin zis „improprii”, dar întâlnirea publicului spectator cu personajele pieselor așeza universul țărănesc la masa regilor. Mama a fost actriţă pe scena teatrului de animaţie o viaţă întreagă. Îi sunt dator, nu? Melcul e făcut să facă dâre și artistul, să lase urme!

“Această piesă nu satură gurile flămânde, ci luminează mințile tinere”

– Care sunt obiectivele, targetul acestui proiect generos?
– Obiectivul principal este montarea unui prim spectacol ce va avea caracter itinerant. Astfel cultura, istoria și educația se vor regăsi într-o piesă de teatru ce evocă în cadrul Anului Centenar, făurirea României Mari prin Unirea lui Mihai Viteazul, Unirea Principatelor și Marea Unire. Învățământul băcăuan numără aproximativ 30.000 de elevi în cilclul primar și aproximativ 25.000 de elevi în ciclul gimnazial. Dintre acești aproximativ 55.000 de elevi, peste 30.000 învață în mediul rural.
Aproape şapte la sută dintre elevii din mediul rural se vor număra printre spectatorii celor 20 de comune în care vom juca. Un obiectiv secund este un minimum de 100 beneficiari direcți pentru fiecare reprezentație, o colaborare în această etapă cu minimum 10 primari de comune și tot atâția directori de școli, la care adăugăm cel puțin 150 de cadre didactice implicate. Obiectivul terțiar este o permanentizare a actului artistic în toate comunele și localitățile județului nostru prin adaptabilitate și mobilitate, printr-o adresabilitate specifică mediului școlar, prin acces gratuit, fără costuri suplimentare pentru instituțiile bugetare vizate.

– Când vor avea loc primele reprezentaţii? Am înţeles că vei colabora cu Maria Şalaru.
– Cu doamna Şalaru colaborez demult în festivaluri și emisiuni tv. E o bucurie să ne regăsim și în acest proiect dedicat lumii satului. Acum ne sunt alături și elevii ei care știu muzică dar vor să învețe și teatru. Andreea Mândrilă este un prim exemplu. Dintre tinerii veniți în trupă cu ocazia internship-ingului pe care îl organizăm, trebuie să-i menționez pe Daniel Abortulesei de la „Capitala Tineretului” sau pe Theo Radu, de la trupa „In The Spot”, cel care în 2017 la festivalul timișorean „T4T” a câştigat titlul de cel mai bun actor în rol principal. Lângă ei sunt artiști ai culorilor ce vor să deprindă și meșteșugul Thaliei, Maria Margos și Gelu Parascan, la care-i adaug cu drag pe Emil Cosmiuc și pe profesorul catedrei de teatru a Școlii Populare de Artă, Dumitrel Grigoraș. Nu-s doar ei, dar dacă ne-ar fi permis bugetul am fi adus mai mulți artiști consacrați, de la care fiecare dintre noi are ceva nou de învățat!
Trandafirul se judecă după frumuseţea cupei, nu după spinii de pe tulpină! Această piesă nu satură gurile flămânde, ci luminează mințile tinere.

– Ai pus proiectul sub genericul „Teatrul de mâine din secolul trecut”. Care sunt argumentele?
– Această piesă, – despre vremuri oricând repetabile! -, este dedicată unei generații risipite. Sunt pentru Dumnezeul din omul „teatrului de ieri”, nu pentru Diavolul din afara sa. Al teatrului experimental, din secolul acesta, proaspăt ras!
Religia mea este Teatrul. Politica mea e Arta!
Teatrul cu caracter istoric dezvoltă nu doar o stare de mândrie românească unde faptele înaintașilor îți pot dezîncovoia spinarea și îndrepta privirea aţintită prea mult în jos, dar devine și un omagiu care întregește corolarul aniversărilor temeinice și vârstele marilor împliniri. Acest tip de teatru trebuie definit ca o formă de reconstituire teatrală pentru că astăzi, multe cuvinte, obiecte și sensuri nu mai există și numai pot fi înțelese fără explicaţiile cuvenite.
Pentru că „Teatrul de ieri” s-a născut într-un timp inversat, unde nu s-ar fi vrut. Dar, în acele vremuri, oamenii aveau idealuri, sentimente, iubiri , – și mai ales! -, credeau într-un viitor mai bine construit, numit România.
Și, tot în acele vremuri, oamenii nu erau mai trişti decât azi…

Foto: Ioan Bîşcă şi Arhiva personală a familiei Ghelu