Cred ca nu exista om care, in toata viata lui, sa nu fi trecut pe la cabinetul vreunui medic. Fie si pentru o simpla raceala. Nu mai vorbesc de bolile copilariei, pentru care e obligatoriu sa mergi ca sa te vaccinezi.
Pentru ca, oricât de mult am avea incredere in ceaiurile din camara bunicii sau in fierturile facute din buruienile alese cu grija, pe roua sau la miezul zilei, intelept e sa treci pe la cabinetul doctorului.
Suntem, totusi, in secolul 21, când medicina a ajuns la un nivel al evolutiei la care nu gândea nimeni acum 100 de ani sau mai putin chiar.
Bucuria e ca avem si oameni extrem de pregatiti in acest domeniu, de la chirurgi cu mâni de aur, capabili sa refaca, cu o precizie de micron, un trup distrus de vreun accident, pâna la cercetatori cu zeci de realizari premiate de intreaga lume stiintifica.
Pe unii, am avut privilegiul sa-i cunosc ceva mai bine, din fericire, nu din postura de pacient, ci gratie meseriei de jurnalist. De multe ori, i-am vazut la lucru, in agitatia cotidiana de la locurile de munca, printre pacienti, rezolvând cazuri pe banda rulanta.
Se intâmpla in anii de dupa revolutia din ’89, când, se stie, conditiile din spitale nu erau deloc schimbate fata cele din perioada comunista. In multe spitale nu s-a schimbat mai nimic nici in prezent. Totusi, la mai bine de 20 de ani, de intri in unele clinici din tara, ai impresia ca ai ajuns in Occident, in nu mai stiu ce clinica de renume. Unde esti respectat, cu adevarat, de intreg personalul, de la medic pâna la ingrijitoare, de la asistenta pâna la brancardier.
Chiar si portarul iti intinde mâna politicos sa te ajute sa pasesti, de e nevoie. Se intâmpla in România. Am vazut asta chiar aici, mai aproape de noi, in Moinesti, la Spitalul Municipal de Urgenta unde s-a investit mult, in tot, de la dusumea la instrumentar si aparatura de ultima generatie, pâna la oameni, poate cel mai pretios bun al nostru.
Si asta pentru ca au existat vointa si, mai ales, un om, cu o echipa de profesionisti pâna in maduva oaselor, care sa doreasca asezarea lucrurilor pe fagasul normal, civilizat, al anului de gratie 2014. Posibil ca ceea ce a rezultat la finalul acestui efort comun sa fi stârnit invidii si bârfe…cât cuprinde.
Pâna la urma, traim in România si stim cum sta treaba cu capra vecinului. In fine, toate aceste lucruri marunte palesc in fata nevoilor bolnavilor care calca, impinsi de viata, pe holurile acestei institutii spitalicesti, cerând ajutor medicilor si asistentelor, etc. La urma urmei, conteaza sa fii om, atât, nimic mai mult.
Descoperă mai multe la Desteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
