Zilele trecute am cunoscut un cetatean de etnie germana, mai bine zis un sas adevarat, un om cu o deschidere pentru dialog, foarte asezat in modul de expunere a problemelor discutate, un fin cunoscator al politicii locale si nationale, trecut prin viata cu adâncimea omului implicat profesional, social si familial in orasul in care traieste de mai multi ani.
Nascut si crescut intr-un oras din Ardeal, cu educatie in scolile românesti, a invatat româneste la gradinita si in scoala primara (in familie se vorbea germana in dialect), viata l-a adus in Moldova, in Bacau.
Si-a intemeiat o familie, a gasit o bacauanca frumoasa, colega de an la facultate, a crescut doi copii si, de vreo doi ani a iesit la pensie. Are inca nostalgia locurilor unde s-a nascut, ii este dor, tare dor, de marea lui familie, insa majoritatea dintre membrii ei au plecat in Germania, Austria sau Canada.
N-a plecat si el, deoarece a considerat ca poate fi de folos aici, asa a crezut toata viata, el gândeste româneste si a trait cu speranta – ca noi toti – ca va fi mai bine. Avea sa se insele, dupa cum mi-a spus, cu destule noduri in gât. L-am intrebat ce apreciaza si ce nu la români. Raspunsul a fost elegant: nu-mi place ce nu le place lor insisi.
Nu-mi place, zice, faptul ca, in România, nu se respecta cuvântul dat, nu se respecta promisiunile, fie ele cele facute de alesii locali sau cei de la nivel national, dar si intre oameni, nu-mi place – continua – ca nu se pune la loc de cinste competenta, atunci când este vorba de ocuparea unui loc sau altul, fie el de conducere sau executie.
Avem doua – da?, mai zic doua si ma opresc, socoteste nemteste: nu este respectat omul si munca lui, nu sunt apreciati tinerii, pregatirea si capacitatea lor de a prelua locul celor care ies din activitate. Cum isi permite România sa piarda mii de tineri, foarte bine pregatiti, ca sa nu mai spun de milioanele de cetateni care-si cauta de lucru in alte tari, pregatiti, scoliti pe banii statului, priceputi, harnici, care ar fi de folos aici, tarii, familiilor, parintilor, comunitatilor.
Aveam sa aflu ca, dupa ani de munca, ca specialist intr-un domeniu important, are o pensie de-i este rusine sa o spuna cu voce tare si – contrar a ceea ce a sperat in 1990 – o duce de azi pe mâine. Dar cea mai mare suparare a interlocutorului meu este faptul ca nu a reusit nicicum sa-si convinga copiii sa ramâna in tara, peste ceva timp vor emigra intr-o tara europeana, unde, zice el, ca i-au spus copiii, va fi mai bine, acolo se vor realiza, iar el va ramâne singur, doar cu sotia, inima i se va rupe când si nepotii – bucuria si dragostea lui – vor pleca cu parintii. Asa mi-a zis neamtul, mai precis sasul, devenit prietenul meu.
