S-a schimbat ceva de la Balzac incoace?

O cititoare ne-a scris o surprinzatoare epistola din care spicuim câteva fragmente: „De 8 Martie, citesc prin multe ziare tot felul de dulcegarii; mai ales dulcegarii scrise de barbati pe care, subit, ii asediaza sentimentele de mare dragoste si respect fata de femeie. Pâna si politicienii, care o hartuiesc si-o discrimineaza… legal, au acest tupeu. Macar dac-ar avea bunul simt sa taca (…) Va trimit câteva rânduri semnate de un barbat care a cunoscut şi a respectat cu adevarat femeia: Balzac. Sunt fragmente din ‘Femeia la treizeci de ani’. Va rog sa-i intrebati pe cititori, dar mai ales pe cititoare, daca s-a schimbat ceva de pe vremea in care Bazac a scris aceste rânduri”…

Am verificat textul propus de cititoare si, dupa câteva „indreptari” ortografice, am selectat câteva fragmente balzaciene…

(…) Noi, femeile, suntem mai chinuite de civilizatie decât am fi de natura. Natura ne-a impus unele chinuri fizice pe care nu le-ati indulcit, dar civilizatia a dezvoltat sentimente pe care le amagiti neincetat. Natura sugruma fiintele slabe, dumneavoastra le osânditi sa traiasca, spre a le harazi unei suferinte statornice. Casatoria, institutia pe care se sprijina societatea astazi, numai pe noi ne face sa-i simtim toate poverile: pentru barbat – libertatea, pentru femeie – datoriile. Noi va datoram intreaga noastra viata, dumneavoastra nu ne datorati decât unele clipe. În sfârsit, barbatul poate sa aleaga, atunci când noi nu avem decât sa ne supunem orbeste. Oh, domnule, dumneavoastra va pot spune totul. Ei bine, casatoria, asa cum se practica ea astazi, mi se pare a fi o prostitutie legalizata. Din aceasta izvorasc suferintele mele. Numai eu, insa dintre nefericitele fapturi atât de tragic imperecheate, trebuie sa pastrez tacerea! Eu insami sunt autoarea raului meu: eu mi-am dorit aceasta casatorie (…)

(…) Nu doresc nici macar sa traiesc ca sa ma bucur de bucuriile pe care le simt mamele fata de fericirea copiilor lor. Nu cred in fericire. Ce soarta va avea si Hélène? Tot una ca a mea, de buna seama. Ce posibilitati au mamele sa le asigure pe fetele lor ca barbatul carora li se daruiesc va fi un sot asa cum si-l doreste inima lor? Le dispretuiti pe bietele fapturi ce se vând pentru câtiva scuzi unui barbat oarecare, foamea si nevoia iarta asemenea uniri trecatoare; in vreme ce societatea ingaduie si incurajeaza unirea imediata, cu mult mai groaznica, dintre o tânara fata candida si un barbat pe care ea nu l-a putut vedea nici macar timp de trei luni; si esti vânduta pentru intreaga-i viata. E adevarat ca pretul e mare! Şi macar daca, neingaduindu-i nicio compensatie pentru durerile ei, ati cinsti-o! Dar nu, lumea le calomniaza pâna si pe cele mai virtuoase dintre noi! Acesta ne este soarta, vazuta sub cele doua fete ale ei: o prostituare publica si rusinea, o prostituare secreta si nefericirea. Iar in ceea ce le priveste pe bietele fete fara zestre, ele innebunesc sau mor; fata de ele, nicio mila! Frumusetea, virtutile nu sunt considerate valori in bazarul dumneavoastra uman, si totusi inca mai numiti Societate bârlogul asta de egoism! (…)

„-Ei bine, copila mea, asculta-ma. Adeseori, tinerele fete isi creaza imagini marete, fermecatoare, chipuri cu totul ideale, si isi fauresc idei himerice despre oameni, despre sentimente, despre lume; apoi, naive, ele atribuie unui caracter desavârsirile pe care le-au visat si se incred in el; si astfel iubesc in barbatul ce si-l aleg aceasta faptura imaginara; dar mai târziu, când e prea târziu ca sa se smulga din nenorocire, inselatoarea aparenta pe care au infrumusetat-o, primul lor idol, in sfârsit, se schimba intr-un schelet odios”.

Intreb, urmând sugestia distinsei cititoare, daca s-a schimbat ceva de la Balzac incoace…