Pe Costel Umbrarescu l-am gasit cioplind in marmura, in curtea unei case din cartierul Tache. Era singur, intr-un atelier improvizat, concentrat la fiecare lovitura pe care o dadea cu ciocanul in dalta care spargea marmura unui monument funerar. Avea „o comanda”. Mai exact, de scris si cioplit intr-o bucata de marmura, numele unor defuncti si a altor membri ai unei familii care cumparase un loc de veci intr-un cimitir din Bacau.
Derutat de salutul meu, barbatul si-a ridicat timid ochii din bucata de marmura la care lucra si m-a primit cu un zâmbet larg. Intr-un gest larg, si-a dat jos ochelarii prafuiti de la particulele de piatra sparta si m-a invitat in micutul atelier. Mi-a dezvaluit putin câte putin din tainele meseriei sale si mi-a spus ca ciopleste marmura inca din anul 1972.
Atunci, la primul contact cu placa de marmura si-a scris pentru prima data numele. I-a placut si a continuat sa faca mici lucrari, capatând noi abilitati in mânuirea daltei si a ciocanului. Toate acestea le facea la acea vreme din pura placere, pâna când, intr-o zi, hobby-ul sau a devenit singura sursa de venit, fiind nevoit sa renunte la serviciu in urma unui accident stupid.
A cazut in cap din autobuz
Viata lui Costel Umbrarescu a luat o intorsatura neasteptata intr-o zi cu ghinion. Pe când se intorcea de la serviciu cu autobuzul, intr-un moment de neatentie, piciorul stâng i s-a agatat de scara masinii, s-a dezechilibrat si a cazut in apropierea statiei de autobuz, lovindu-se grav la cap.
„Nefericitul accident s-a intâmplat in anul 1989 – declara Costel Umbrarescu. Am stat atunci 54 de ore in coma, timp in care n-am stiut nimic de mine. M-am lovit foarte tare la cap, iar unii medici nu imi dadeau sanse de supravietuire. Pe atunci, eram sudor la «Morarit si Panificatie».
Am fost sudor electric si cu autogen. Din cauza problemelor de sanatate, am fost nevoit sa intrerup serviciul si am stat câteva luni sa ma refac. Dupa o vreme, m-am intors la munca, mi-am vazut de treaba, insa, la un control medical, doctorul mi-a recomandat sa-mi schimb locul de munca pentru ca nu am voie sa ma enervez.
De felul meu, sunt foarte ordonat, iar atunci când imi veneau pe banc piese facute de mântuiala ma enervam. I-am spus sefului de cadre sa ma mute pe alt post, insa, nu a mai gasit niciun post disponibil. In schimb, mi-a spus sa ma duc acasa, sa ma odihnesc si sa ma recuperez cât timp am nevoie, iar când sunt pregatit sa ma intorc, ma va angaja neconditionat. Am plecat atunci, insa, nu m-am mai intors in fabrica”.
Sarea gardul prin cimitir de frica controalelor
Trecând in revista intâmplarile care i-au marcat existenta, Costel Umbrarescu spune ca si-a indreptat atentia catre cioplit in momentul in care si-a dat seama ca aceasta activitate ii ofera linistea si confortul de care avea atâta nevoie. El zice ca i-a placut desenul tehnic din scoala, iar acest lucru l-a ajutat foarte mult.
A inceput sa traseze marmura si sa o ciopleasca cu dalta si ciocanul, dându-i noi forme si intelesuri. La inceput, a scris doar litere si cifre, iar mai apoi si-a imbunatatit tehnica, sculptând flori sau cioplind in basorelief, in chirilica sau ebraica.
Indemânarea si-a dobândit-o in timp, cu fiecare lucrare si provocare. Ce-i drept, au fost suficiente lucrari pe care a trebuit sa le abandoneze dupa ore sau zile de munca, pentru simplul fapt ca marmura ceda, nefiind de cea mai buna calitate.
„Am in atelier suficiente rebuturi. Se intâmpla uneori ca piatra sa cedeze, sa se fisureze, iar atunci nu mai poti continua sa scrii. E o lucrare distrusa si trebuie sa iei tot lucrul de la capat. Sunt ore sau poate zile intregi de munca, insa, clientii inteleg astfel de accidente si cumpara noi placi pentru lucrarile comandate”, spune Costel Umbrarescu.
Sare de la o discutie la alta si povesteste amuzat despre inceputurile meseriei sale. „In primii doi ani, imi amintesc ca lucram in cimitir monumente sau placi. Munceam ilegal ca sa câstig si eu o bucata de pâine. Se intâmpla ca din când in când sa vina cei de la fisc in control, iar când ii vedeam, o luam la fuga printre cruci si scapam sarind gardul cimitirului.”
Si-a luat loc de veci, dar n-are cine sa-i scrie monumentul
Intre timp, Umbrarescu s-a pensionat. La fel si sotia sa, insa, pasiunea a ramas. Banii din pensie nu le ajung pentru a face fata cheltuielilor si nu are cine sa-i ajute, neavând copii. Costel Umbrarescu spune ca lucrând de atâtia ani cu monumente funerare pe care a scris atât viii cât si mortii, a cumparat impreuna cu sotia sa, un loc de veci la cimitirul Bisericii „Invierea Domnului” din Bacau.
„O sa râdeti de mine, insa, dupa atâtia ani, nu am apucat sa-mi scriu propriul monument”, spune barbatul zâmbind amar. Dupa câteva secunde de pauza, se aseaza pe scaunelul lui improvizat dintr-o caramida si o bucata de lemn, isi verifica dalta si reia lucrul intr-un ritm numai de el stiut. Ma retrag usor, respectându-i intimitatea. Indepartându-ma de micul atelier, cu fiecare pas, aud in spatele meu ecourile loviturii de ciocan…
