Luat de valul unei sincerități trucate, ministrul politruc al Educației noastre suferinde declară că s-a ajuns la un „punct de minim” al calității învățământului. De fapt, în țara în care nu-i pregătim pe copii pentru integrarea în societate, ci pentru obținerea unor diplome amăgitoare la concursuri-șușanea, s-a ajuns la un punct minim istoric pe care-l simțim cum încă se rostogolește pe tobogan. Un fost elev de-al meu, profesor la o universitate de top, îmi spune că la prima sesiune din acest an doar 28% dintre studenții săi au promovat. Într-o statistică acuzatoare, Eurostat ne trimite pe ultimul loc atunci când contabilizează numărul celor cu vârste cuprinse între 25-34 de ani care au studii superioare. Luxemburgul are peste 60%, noi cu puțin peste 20%. Drama capătă accente grotești, atunci când știi că între cei care sunt absolvenți de facultate mulți nu au în cap decât cartonul ștampilat pompos, căci multe instituții de învățământ superior nu sunt altceva decât niște tarabe de vândut diplome.
În pandemie a fost desăvârșită, prin catastrofa numită învățământ online, rușinea istorică a Educației. Doar familiile cu resurse financiare și de timp au gestionat cât de cât această criză. Cu un curriculum stufos, pendulând între mucegaiul medieval și sclipiciul elitist, cu o bază material-didactică prăfuită și cadre didactice nerespectate, cu o politizare agresivă a discursului managerial, lipsit de ținte, jefuit de sensul și esența valorilor autentice, învățământul nostru a devenit un univers al tristeților pe care, din păcate, asediați de celelalte griji pe care guvernanții ni le aruncă ticălos în cârcă, încă nu le conștientizăm suficient.
Și postdecembrist, învățământul nostru a fost menținut cu statutul de Cenușăreasă necăutată de condur. Otrava analfabetismului funcțional al guvernanților și-a făcut datoria. Această rușine istorică va provoca mari daune în spiritul ființei noastre naționale.
