Ruptura tendonului ahilean

Tendonul ahilean este cel mai mare și mai puternic tendon din corpul uman, având ca origine mușchii gastrocnemieni și solear (grupul muscular gastro-solear) și inserție pe tuberozitatea calcaneană. Când se contractă, acești mușchi trag de tendonul ahilean ridicând călcâiul și coborând regiunea anterioară a plantei. Deși are o structură puternică, tendonul lui Ahile este vulnerabil la traumatisme ca urmare a alimentării limitate cu sânge și a presiunii ridicate la care este supus. De regulă prezintă un răspuns remarcabil la stres: exercițiile induc creșterea în dimensiuni a tendonului, iar sedentarismul sau imobilizarea determină atrofie rapidă.

Ruptura tendonului ahilean este mai frecvent întâlnită la bărbații între 30-40 de ani. Rupturile de tendon ahilean pot fi și parțiale sau complete. Atunci când tendonul este rupt complet, în articulația gleznei nu mai are loc flexia plantară. Rupturile complete sunt mai des întâlnite decât rupturile parțiale.

Factorii de risc care pot conduce la apariția rupturii tendonului ahilean sunt:

• tendinita ahileană – slăbește tendonul;
• afecțiunile cronice (care întrerup aportul sangvin): insuficiența renală cronică, hiperparatiroidismul, guta, artrita reumatoidă, diabetul zaharat, infecțiile și bolile metabolice;
• injecțiile cu steroizi – „atleți de weekend” (weekend warrior).

De obicei poate apărea ca urmare a unui accident sportiv, dorsiflexie forțată. Pacientul relatează un pocnet/lovitură directă asupra tendonului aflat în contracție. În unele cazuri, ruptura poate fi precedată de tendinită care are ca efect slăbirea tendonului.

În cazul apariției rupturii tendonului ahilean pot apărea:

• durere și impotență funcțională;
• edem, echimoză post-traumatică, în funcție de momentul producerii traumatismului;
• piciorul este menținut în ușoară flexie plantară și pronație;
• atrofie musculară regională ce poate fi întâlnită în cazurile cronice;
• la palpare se percepe întreruperea continuității tendonului ahilean;
• testul Thompson este pozitiv pentru o ruptură completă când nu se poate face flexie plantară;
• imposibilitatea de a sta pe vârfuri, creșterea amplitudinii dorsiflexiei pasive, flexie plantară dureroasă.

Metodele de diagnostic indicate sunt: radiografia – pentru diagnosticul unor posibile leziuni asociate; ecografia – pentru confirmarea diagnosticului și diferențierea între ruptura parțială sau completă; RMN-ul permite un diagnostic cert și este util în rupturile cronice.

Tratamentul ortopedic este indicat în cazul:

• pacienților sedentari sau care refuză intervenția chirurgicală;
• pacienților inoperabili;
• pacienților cu ruptură parțială;

și constă în:

• imobilizare cu aparat gipsat sau orteză cu 20 grade flexie plantară inițial, ulterior cu corectarea equinului;
• tratament anticoagulant pe perioada imobilizării;
• mers cu cârje axilare fără sprijin 6 săptămâni.

Tratamentul ortopedic are un risc de re-ruptură mai mare decât în cazul tratamentului chirurgical, care poate fi realizat prin tehnici diferite.

Postoperator se recomandă:

• imobilizare cu aparat gipsat sau orteză cu 20 grade flexie plantară inițial, ulterior cu corectarea equinului;
• tratament anticoagulant pe perioada imobilizării;
• mers cu cârje axilare fără sprijin 4-6 săptămâni.

Indiferent de tratamentul ales, ortopedic sau chirurgical, acesta trebuie urmat de un tratament de recuperare medicală.

În cazul rupturii tendonului ahilean se recomandă consultul imediat al medicului specialist. Pentru programări, aveți la dispoziție numărul de 0232 920, Call Center Arcadia.

 Dr. Bogdan Dariciuc, medic specialist Ortopedie-Traumatologie, Arcadia

www.arcadiamedical.ro