Scriitorii sunt agenţi importanţi ai îmbogăţirii unei limbi: fie inventează cuvinte, fie le aşază în combinaţii insolite, ei sfârşesc prin a se înfăţişa cititorilor drept importanţi creatori de spirit. Iar dacă prin profesiune sunt dascăli de limba română sau, mai mult decât atât, dacă editează lucrări menite a-l ajuta pe elev să pătrundă adânc şi durabil tainele disciplinei, atunci rostul lor este de două ori împlinit.
Ştefan Dincescu (numele de scriitor; Dincă, numele din buletin; n. 22 sept. 1954) a ieşit în viaţa publică mai întâi ca poet şi apoi ca autor de lucrări didactice. Din 1988, a publicat mai multe volume de versuri, cu o voce lirică individuală în vastul cor al artiştilor. Două dintre rostiri, care deschid „Turnul cel mai strâmt“ (IV, V, 1991), sunt o adoraţie („Roagă-te Cuvântului“) şi o delegare a unei autorităţi („Poruncesc tuturor cuvintelor“). Din perspectiva descrierii de mai sus, poate fi întrevăzut dascălul care confirmă valoarea supremă a Logosului şi ne obligă la smerenie sau, într-un alt veşmânt, poetul, apt să-şi subordoneze limbajul propriilor idealuri artistice.
Cu gândul de a-l sprijini pe gimnazist în migălosul act de însuşire a limbii materne, Ştefan Dincescu (în unele cazuri, împreună cu fiul său, Daniel-Florin Dincă) i-a pus la dispoziţie mai multe auxiliare didactice, grupate pe niveluri ale limbii. Unul dintre ele este alocat fonologiei şi lexicului („Amphion“, 2009), cu 14, respectiv 25 de teste de evaluare, deschise ex abrupto cu o cerinţă morfologico-fonetică formulată voit dificil, pentru a antrena atenţia elevului: „Transcrie – din poezia Toamna, de S. Esenin – şi desparte în silabe: A. 8 substantive ale căror structuri fonematice nu includ semivocale; B. 5 adjective…“
Aşadar, cuvinte precum vraişte şi măcieşului, din versurile „Vântul-schivnic, furişându-şi recea vraişte de fum“, respectiv „Şi sărută blând pe creanga măcieşului spinos“, se încadrează în cerinţă, datorită hiaturilor a-i şi i-e, primul creat de diereza prozodică (ritmul cere silabaţia vra-iş-te, în loc de vraiş-te, conform DOOM2; DOOM1 permitea două variante: vra-iş-te şi vraiş-te), iar al doilea, de forma populară, în locul celei literare – măceş. Cuvinte precum ciung, ciocârliile, şfichiuia nu conţin diftongi, pentru că digraful ci şi trigraful chi sunt nesilabice; cuvintele picioarele şi vegheau nu conţin triftongi, pentru că digraful ci şi trigraful ghe sunt tot nesilabice, iar aricioaică şi zarzavagioaică nu conţin „tetraftongi“, din acelaşi motiv: ci şi gi nu sunt silabice. În schimb fagii conţine un diftong descendent, pentru că digraful gi este silabic.
O situaţie specială prezintă i final postconsonantic asilabic (i şoptit sau afonizat), din pomi, care nu este semivocală măcar pentru durată (se află la jumătatea unei semivocale, adică la un sfert dintr-o vocală). (În DOOM1 era notat printr-un i cu picioruş.)
Exerciţiile lexicale sunt de asemenea solicitante, încât elevul e determinat să folosească dicţionarul explicativ ori glosarul de la sfârşitul caietului (pp. 85-102).
Alte auxiliare au în vedere morfologia sau sintaxa, unde lucrurile sunt aşezate şi oarecum lesne de stăpânit.
O menţiune specială se cuvine făcută pentru calitatea textelor supuse analizei lingvistice: poezie şi proză română şi universală, din operele unor scriitori aparţinând diverselor generaţii şi stiluri, aforisme (de la Balzac la Petre Ţuţea şi de la Leonida Lari la Nichita Stănescu), adică acea literatură aptă să formeze estetic şi moral un (pre)adolescent aflat la vârsta căutărilor.
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
