Evenimentele politice și sociale din ultima perioadă au impus în vorbirea cea de toate zilele un cuvânt mai rar folosit, „rotativa”. Te duce cu gândul la ceva care se rotește, care face o mișcare circulară. Dicționarele îl dau ca fiind un adjectiv, adică el numește ceva propriu unui proces tehnologic, unui mecanism cu mișcare circulară. Este, însă, și un substantiv feminin, pentru că numește mașina pentru tipărirea ziarelor și a imprimatelor de mare tiraj.
Minunată mașină e rotativa, din gura căreia vezi ieșind în numai câteva secunde ziarul tipărit, o mașină inventată de francezul Hippolyte Auguste Marinoni (1823-1904), el însuși proprietar de ziare, între care „Le Petit Journal”.
Astăzi, la noi, în România, „rotativa” numește o mișcare politică a unei coaliții politice aflată la guvernare, în care la conducere vin unul după altul membrii ei. A fost premier unul de la PNL, de acum va fi unul de la PSD, care își formează propriul cabinet.
Acest principiu a atras atenția mai multor grupări politice din țările învecinate, care ar fi tentate să-l pună și ele în mișcare, pentru că rotativa tocmai aceasta înseamnă, mișcare. Adică să fie toți mulțumiți, să nu mai cârâie unii ca și cum s-ar afla în opoziție.
Principiul nu este însă nou. A fost aplicat intens mai ales în ultimii ani ai regimului Ceaușescu, dar atunci se numea „rotația cadrelor”. Și era și un fel de sperietoare: ajungeai pe o funcție mai la vârf, te putea paște o răsturnare și ajungeai mai jos. Nu se înlocuiau chiar forțele politice între ele, prin reprezentanții acestora, pentru că atunci exista numai una.
Culmea e că principiul rotativei poate, totuși, să scoată din joc pe unul sau pe altul din coaliție, cum este acum cazul UDMR, care vrea numai anumite portofolii în guvern, dar pe care ceilalți le vor și ei.
O fi rotația una, iar rotativa alta?
