Pe la 1856, un militar ceh este trimis de Austria, împreună cu sute de alți cartografi militari, să facă harta Valahiei. Cehul se numește Emanuel Salomon Friedberg-Mirohorsky și este un excelent pictor și un foarte bun scriitor. Călătoria în Valahia va prilejui scrierea unei cărți, „Po Dunaji do Rumunska” – Pe Dunăre către România, în care găsim documentată situația românilor cu câțiva ani înainte de Unirea Principatelor.
Mirohorsky este un bun lingvist, va descoperi etimologia unor cuvinte românești înainte ca lingviștii noștri să se apuce de studiu, e un bun cartograf și desenator. Are o mare simpatie pentru români, dar asta nu-l împiedică, însă, să facă observații critice.
„Ori de câte ori și oriunde lucrează, romanul este neîntrecut în ceea ce privește lenea și trândăvia, pe scurt, știe să nu facă nimic, lăsând impresia că se trudește până la istov”, scrie cehul.
El va ajunge la Focșani, în acea vreme oraș împărțit în două între Moldova și Valahia. Partea moldovenească a orașului era frumoasă, cu case mari, mai primitoare, în vreme ce partea valahă era mai întortocheată, mai murdară și mai săracă. În schimb, produsele din prăvălii, importate din Occident sunt mult mai ieftine decât în Austria, pentru că nu sunt supuse nici unor taxe vamale. Oamenii de la oraș se îmbracă la fel că în orașele austriece, însă, la țară situația se schimbă radical.
Sărăcia țăranilor este vizibilă peste tot și, odată cu sărăcia se văd și alte lucruri: precaritatea igienei, de exemplu. Mirohorsky relatează cazul unor țărani la care fusese încartiruit și care frecau mămăliga în palmele negre de murdărie până ce o înnegreau și pe aceasta, dar care aveau grijă să se spele pe mâini după masă.
În munții Vrancei, erau săteni care nu cunoșteau nici ceasul și nici orele și care-și măsurau timpul după cele trei mămăligi ale zilei. În schimb, în Focșani, cehul are surpriza să descopere organizarea pompierilor după model italian sau francez, în vreme, ce spune el, în Austria acest serviciu încă nu există, stingerea incendiilor fiind lăsată pe seama Armatei, a coșarilor sau a trecătorilor.
Cartograful povestește că în cele câteva luni petrecute în Valahia a mâncat cele mai multe și cele mai bune fructe din viața sa, abundență și calitatea acestora fiind lăudată, dar și obiceiul pământului care dădea voie trecătorilor să mănânce câte poame or vrea, fără să plătească nimic.
Același lucru l-a descoperit și mai spre toamnă, când au început să se coacă strugurii, proprietarii de vii nevrând, în ruptul capului, să accepte bani pentru aceștia. Dealtfel, ne povestește cehul, dată fiind abundența producției, podgorenii nu luau nici măsuri împotriva păsărilor; în schimb le păzeau față de animalele domestice, fie că era vorba de ierbivore sau carnivore, câinii nesfiindu-se a se înfrupta și ei din struguri sau chiar din porumb. Nu i-a plăcut, însă, modul în care erau zdrobiți strugurii pentru a se face vinul, de către bărbați cu picioarele cam nespălate.
Să încheiem cu un alt fragment interesant: „Pentru scăldatul zilnic, râul Râmnic îmi oferea apa să curată și limpede, din păcate prea puțin adâncă și m-am bucurat de binefacerile ei de obicei singur, împreună cu oamenii mei, care se bălăceau mai departe, căci locuitorii Deduleștiului nu erau mari amatori de apă„. Cartea a apărut și în limba română, fragmentele citate sunt din ediția din 2015, „De la Praga la Focșani”, tradusă de Anca Irina Ionescu.
