Aderarea României la Uniunea Europeana a avut loc la 1 ianuarie 2007, tratatul fiind semnat pe 25 aprilie 2005, la Abatia Neumünster din Luxemburg. Dupa zilele de euforie de dupa aderarea efectiva in Uniunea Europeana, care au fost scurtate brusc de chiar organizatia europeana careia ii inchinam imnuri si manele, trezia a fost dureroasa si au inceput sa curga intrebarile, am inceput sa mârâim pe la colturi: Aderarea are doua fete, Integrarea are doua taiusuri, erau titlurile din presa. Aflate la marginea de Sud-Est a Uniunii, cele doua tari se situau la coda clasamentului, in ceea ce priveste indicatorii economici, PIB pe locuitor, inflatia, ritmul de dezvoltare, nivelul investitiilor, raportul dintre importuri si exporturi, ceea ce preupunea un efort semnificativ din partea tarilor din vestul Europei pentru integrare si incadrare in normele foarte stricte impuse de Uniune, Comisie si Consiliu, la care s-au adaugat semnificative carente in functionarea democratiei, a justitiei, a libertatii presei etc. S-a spus si se spune in continuare ca s-a negociat in genunchi, România acceptând fara rezerve si obiectii toate clauzele din tratatul semnat cu UE. Privatizarile solicitate, reducerea subventiilor, fie ele in industrie sau agricultura, liberalizarea preturilor au fost primele care au dat semne ca nu-i de glumit. Treptat, treptat, diferite institutii ale Uniunii si-au impus punctele de vedere, sub amenitarea cu sanctiuni, ceea ce s-a si intâmplat in unele domenii, cum ar cel al justitiei, energiei si liberei concurente, au inceput sa controleze si chiar sa decida in probleme ce tin de suveranitate si independenta. In aproape cei sase ani, nimeni nu a miscat si nu misca in front, asa-zisul raport de egalitate intre toate statele membre funtioneaza ca in fabula cu leii si cateii. Nici presedintele, nici premierii nu au venit cu flori si felicitari de la diferite reuniuni, nu au reusit sa convinga “barosso-nii” ca România are si probleme specifice, are traditii, cultura, o mostenire istorica si spirituala fabuloasa. Pe de alta parte, tarile europene cu state vechi in Uniune privesc si decid ca vatafii, cum – spun românii – o facea cu sute de ani in urma Inalta Poarta. Ce avem ca certitudine? Analistii, politicenii, gazetarii, guvernantii ne asigura ca certitudine este doar…incertitudinea, lipsa unui orizont, a unei politici coerente, clare, in care axul central sa fie cetateanul si investitiile, familia si protectia sociala, democratia si libertatea de exprimare, taranul si agricultura, introducerea tehnologiilor noi si cresterea productivitatii. E mult? E putin? Este suficient? Lacrimile nu folosesc nimanui, nici macar lui Dumnezeu. Si incepuse tare frumos!
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
