Turneul final al Campionatului European Under 21 de fotbal s-a încheiat pentru naționala României înainte de a începe. Nu a contat că statutul de țară co-organizatoare ne permitea să sperăm la ceva mai mult. România U21 a lui Săndoi a fost eliminată după un parcurs catastrofal în grupe, acolo unde am încheiat pe ultimul loc.
Zero victorii, zero goluri marcate, zero fotbal. Mai întâi ne-a dat Spania cu terenul în cap: 3-0. Apoi a fost rândul Ucrainei să ne dea o lecție de fotbal, pasându-ne de nu mai ieșeam din jumătatea proprie de teren. Cu opt jucători din 11 activând în campionatul intern- un campionat greu încercat de războiul declanșat de Rusia, să nu uităm asta!- Ucraina ne-a umilit pur și simplu, chiar dacă scorul, 1-0, poate înșela. Marți seara am făcut, în sfârșit, primul și singurul punct: 0-0 cu Croația.
Nici de data aceasta nu am jucat prea mult fotbal. Noroc cu portarul Târnovanu, autorul unor noi parade de senzație, care ne-a permis să nu ieșim de pe teren învinși din nou. De fapt, parcursul lamentabil al României U21 nu ar trebui să fie o surpriză. Se îngemănează cu rateurile naționalei mari, face pereche cu eșecurile reprezentativelor mai mici de vârstă (care pierd, și încă la scor, în fața te miri cui) și reprezintă fidel fotbalul nostru intern. „Ce ne lipsește?”, este întrebarea care se pune cât mai des atunci când o dăm în bară, deși, la drept vorbind, suntem departe, foarte departe de a nimeri bara. Ne lipsesc multe: fotbaliștii, antrenorii, conducătorii, finanțatorii, infrastructura, organizarea, plăcerea, credibilitatea și profesionalismul.
Dar, înainte de toate, ne lipsește simțul realității. Poate că dacă am înțelege cu adevărat cât de jos suntem, am mai avea o șansă. Dar noi continuăm să păcălim. Și să ne păcălim. Naționala mare e făcută varză în Elveția, iar selecționerul Edward Iordănescu ne anunță că suntem pe drumul cel bun. Naționala U21 e făcută pilaf de Ucraina, iar Emil Săndoi dă vina pe ghinion, în timp ce Aurel Țicleanu opinează că „ne-am îndeplinit obiectivul, acela de a da jucători la naționala mare”.
Campionatul intern este și el la furat, dar Gică Hagi spune că produce fotbal. Cum dă un jucător jumătate de pasă bună, îl comparăm imediat cu Mbappe sau cu Zidane, cerem apoi zeci de milioane de euro pe el și ne mirăm că nu dă nimeni banii ăștia. Lipsa de contact cu realitatea ne face să ne crucim cum nu mai ajunge niciun fotbalist român să joace pe la Real Madrid, Barcelona, Chelsea, Inter sau Milan, când ar trebui să ne preocupe, de fapt, motivul pentru care jucătorii noștri nu fac față la alde Genk, Brighton ori Palermo. Iar dacă mergem în jos, la bază, acolo unde ar trebui, de fapt, să înceapă revoluția, dăm peste școli de fotbal care nu sunt altceva decât fabrici de bani unde păcălitorii așteaptă să-i poarte de nas pe păcălici și pe păcăliți. Continuăm să ne îndepărtăm de fotbalul mare și nu înțelegem de ce.
De ce? Păi, în lumea ireală în care trăim, Gigi Becali este antrenorul ideal, Ianis Hagi fotbalistul perfect, iar banii (mulți) veniți din drepturile de televizare reprezintă, în închipuirea generală, prețul corect pentru un campionat care nu valorează, de fapt, nici doi lei pentru că este egal cu zero.
