Mi-a dat mare bătaie de cap să rețin dar și să înțeleg succesiunea la putere în prima parte a perioadei interbelice. Cel puțin, între 1922 și 1933, a fost jale, au fost prim miniștri care au rezistat doar câteva zile, alții câteva luni, trei au fost asasinați. La un moment dat, guvernarea părea o joacă, cel puțin așa o înțelegeam atunci, când, Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu au acoperit, la conducerea țării peste 40 de ani!
Am avut privilegiu, mai bine zis neșansa de a trăi, pe viu, o altă perioadă de instabilitate politică, cumulată, evident și cu o inconsecvență în plan economic, într-o perioadă de rapide și pofunde schimbări și transformări în plan teoretic, strategic și științific. Cine a ținut pasul, cine a avut deschiderea către viitor, a investit cu cap, a mers înainte, a progresat, cine nu, a rămas de căruță, cum este cazul României, care nu a reușit să se adapteze, nu a ținut pasul cu Occidentul.
Revenind, una dintre cauze a fost instabilitatea politică și administrativă. Dacă la președinți stăm bine, în senul că fiecare și-a dus mandatul/mandatele la capăt, cu mici hopuri pentru Traian Băsescu, la prim miniștri, doar Italia să ne fi întrecut! Din decembrie 1989, s-au succedat, la Palatul Victoria, nu mai puțin de 18 prim miniștri, cu 34 de guverne. Doar Nicolae Văcăroiu, Adrian Năstase și C.P.Tăriceanu au avut mandate complete, în rest, de la câteva luni, la maxin un an, doi trei.
Ce fel de politică, ce strategie, de predictibilitate, unde și când să se mai nască un gând de viitor, îndrăzneț? Ce să mai vorbim de consescvență în politica economică, socială, de educație și învățământ, când, să luăm câteva exemple, la Cultură am avut 33 de miniștri, la Finanțe 31, la Educație 29, Sănătate 27 (sper că am numărat bine, dacă am greșit cu unul sau doi, nu schimbă cu nimic susținerea ideii de inceput). Mai adăugăm că, la putere a fost și stânga, și dreapta, aproape un număr egal de ani, doar Stolojan și Cioloș au fost socotiți prim miniștri tehnocrați.
Rezultatul? O țară distrusă economic, nivelul de trai extrem de scăzut, țara s-a împrumutat permanent, astfel că au depășit 50 la sută din PIB, iar România se situaeză pe ultimele locuri în Europa la aproape toate capitolele, a cărei voce nu se mai aude în sistemele și instituțiile democratice europene.
La sfârșit de an 2021 ne-am urat, am sperat și mai sperăm că anul ce vine, 2022, va fi mai bun, Guvernul își va face datoria, așa cum a promis, va rezista presiunilor și chiar se va apuca de reforme. O așteaptă, la poartă, la ușă, în conturile Băncii Naționale 30 de miliarde de euro. Să-i cheltuiască cu cap și eficient. Bani de la UE, la care mai adăugăm miliardele noastre, din impozite și taxe. Când mă uit în urmă, nu văd nimic bun, iar înainte, înainte sunt nori și ceață. Ne-ar trebui nu un optimism exagerat, ci o încredere, încrederea în noi, în puterea noastră, a fiecăruia dintre noi, că vrem și putem.
