România mea nu a fost niciodată roz, ci mai degrabă gri-cenușiu. La vârsta copilăriei, România mea era tricoloră, îmbrăcată adesea în roșu, galben și albastru. Roșu l-am asimilat întotdeauna cu mitingurile comuniste la care mergeam cu părinții, mai târziu, galbenul a însemnat vacanțele de vară petrecute la bunici, iar albastru s-a identificat mereu cu apa mării pe care am văzut-o mai des în copilărie decât în adolescență și, mai apoi, ca om mare.
În școală, tricolorul era asociat cu nelipsitul tablou al lui Nicolae Ceaușescu înconjurat de steag, apoi, după 1990, tricolorul a fost înlocuit cu stema României, iar mai târziu, aproape că nu-i mai dădeam importanță. Țin minte că pe când eram copil și mă uitam cu părinții mei la televizorul alb-negru „Opera”, ne încerca întotdeauna un sentiment de mândrie când steagul României era ridicat pe catarg, la vreo competiție sportivă. Apoi, anii au trecut, schimbările produse la nivel național și-au pus inevitabil amprenta și asupra mea.
A urmat liceul, apoi facultatea, dar cum părinții abia au reușit să țină în facultate un medicinist, încă din primul an de facultate m-am angajat la radio. Așa a început aventura mea jurnalistică, iar de atunci am început să văd tricolorul altfel, percepția lucrurilor și a evenimentelor s-a schimbat, dar cu toate acestea, încă eram un suflet fraged, ușor de modelat. Anii au trecut, fiecare zi parcă semăna cu alta, însă, de fiecare dată, bagajul meu de cunoștințe era tot mai bogat.
Am învățat de la profesori, de la șefi, de la colegi, am învățat câte ceva de la toți oamenii întâlniți în medii diferite sau în cercuri înalte. Am întâlnit apoi oameni care au plecat din țară, s-au realizat și mărturisesc că mirajul străinătății m-a atras și pe mine. M-a fascinat străinătatea ca turist și am început să visez cu ochii deschiși.
Voiam mai mult și doream un alt viitor pentru copilul meu. Așa că mi-am făcut bagajele, mi-am luat copilul decisă să încerc să-mi schimb viața, am urcat în avion și am ales Marea Britanie ca destinație, având promisiunea unui loc de muncă. Odată ajunsă în aeroport, m-am simțit exact ca un străin. Persoana care trebuia să mă preia din aerogară a întârziat o oră, nu aveam bani și nici vreun alt reper. Am fost surprinsă să constat că englezii chiar au reguli și că acestea trebuie respectate.
Am ajuns la destinație, am așteptat zile în șir să fiu chemată la locul de muncă, m-am înscris între timp la medicul de familie, am fost la interviu pentru obținerea NIN-ului (Național Insurance Number), un număr unic de identificare pentru contribuțiile personale la sistemul social din Marea Britanie. Este nevoie de acesta pentru ca angajatorii să poată deduce taxele, iar autoritățile sociale să poată oferi beneficii financiare. Am făcut tot ce era necesar, am căutat chiar școală pentru copilul meu, însă, promisiunea locului de muncă a rămas neonorată. Am nimerit / locuit tot printre români, oameni fără prea mult bun simț, ca să nu mai zic pregătire.
Părerea mea este că românul este la fel și în străinătate, dar numai acolo în curtea lui mică unde fumează, bea și ascultă manele. În schimb, când iese din casă are pretenția să fie tratat ca oricare alt englez. Am rămas cu un gust amar după această experiență britanică.
După o lună de zile am cedat și m-am întors acasă. Aici îmi sunt rădăcinile, mama, sora și oamenii dragi, cei care m-au așteptat cu brațele deschise, cu o vorbă aspră, dar și cu o mângâiere care a alinat dorul de ei, dorul de țară. Apoi au fost alți oameni de bine care m-au înțeles, m-au încurajat și mi-au dat noi speranțe. Mi-am întins mâinile, am ridicat privirea către ei și fiecare, în felul său, m-a ajutat să merg mai departe. Ei sunt românii mei și asta este România mea. În culori cenușii, în culori tricolore, în culorile altui stat, cu reușite și eșecuri, cu noi și noi începuturi. O Românie a mea, de 27 de ani liberă!
