Româna pentru toti: Sarut mâna oricui?

Enuntare

Daca am deveni ceva mai atenti la forma verbala a relatiilor dintre oameni si am face un efort de corelare cu obisnuintele noastre de dinainte de 1990, am baga de seama ca s-au produs miscari chiar si în formulele de salut. Unele s-au deplasat catre alte zone ale socialului, iar altele au fost diversificate pâna la nivel de nuanta. Ceea ce este imbucurator este ca a disparut obositoarea uniformizare si ca avem de ales dintr-o multitudine de oferte frazeologice.

Un salut special

Sa zicem ca va aflati pe coridorul unei scoli si ca asistati (de la distanta) la primele secunde ale unei lectii conduse de o doamna / domnisoara profesoara. Probabil veti auzi un sarut mâna în cor, pe acelasi calapod muzical ca al fostului buna ziua.

Impietate?

Nu credem ca discutia de aici frizeaza lipsa de respect, de vreme ce noi insine militam pentru relatii cordiale între elevi si dascali, cu o atentie speciala – de ce nu? – pentru personalul feminin din învatamânt. Problema daca e legitim salutul ne-am pus-o ca pe o chestiune nu foarte însemnata, dar am fost întrebati – culmea, de doamne profesoare – de ce nu scriem despre un subiect pe care chiar dumnealor l-au formulat: „Cui spunem sarut mâna?”

Scurt istoric

Verbul a saruta (atestat în Codicele Voronetean, 1885) este, dupa cum se poate deduce din alternanta vocala-consoana, de origine latina (saluto, salutare) si însemna „a saluta”. În vechime, avea si întelesul de „a îmbratisa o cariera, o activitate etc.” Starile care conduc spre alt înteles, nu departe de primul („a întâmpina pe cineva cu satisfactie”), sunt afectiunea, respectul, recunostinta, dar si umilinta fata de cineva (MDA). DEX-ul nu vorbeste despre recunostinta, iar sensul religios apare doar în NDULR: „sarutul iubirii (sau pacii); sarutarea iubirii”.

Dar sarut mâna?

Este o expresie, în care al doilea termen poate fi altul (mânusita/mânusitele) sau acelasi, dar la plural (mâinile). Se foloseste ca formula de salut sau de multumire catre femei, persoane (mai) în vârsta sau, în vechime, stapânilor. (Am reprodus definitii din MDA si DEX.) În trecut, era si formula sarut dreapta (în MDA, sarutam), adresata clericilor sau celor cu rang înalt (domnitori, boieri, stapâni). DEX-ul precizeaza: „mai rar unei femei”. Ionel Teodoreanu transcrie o varianta orala: „Saru-mâna, duduie Monica!” (La Medeleni). În alt registru, de maxima îndatorare, formula este folosita si în relatie cu un barbat. (Cineva povestea ca în Bacau un activist de partid recunoscut pentru civilitate multumea astfel subordonatilor – printre ei, si directori de scoli -, în loc sa aplice, ca altii, tehnici dictatoriale.)

Cum rostim?

Având în vedere natura raporturilor sociale, marcate de respect, admiratie sau mai mult decât atât, se cuvine sa nu pierdem nici un sunet din cele doua cuvinte. E drept ca, în graba comuna, se produc sincope al caror numar ar trebui sa fie însa limitat: saru’ mâna, sar’ mâna si cam atât. (Un tânar se lauda cum si-a pacalit un an de zile gazda – o doamna în vârsta – salutând-o cu… doua silabe: /sîr’m’a/, pâna când aceasta a sesizat avalansa de sincope si l-a trimis în plina iarna la plimbare…)

Cum scriem?

DOOM1 (1982) ne cerea sa folosim cratima când sarut-mâna este substantiv neutru si este utilizat la/ca forma de „cersit”. DOOM2 e mai putin clar: „sarut-mâna (în expr.) s.n.”, pentru ca expresie este chiar îmbinarea de cuvinte în sine. Noi am zice ca în „a merge cu sarut-mâna pe la unul si pe la altul” folosim cratima, iar în „Sarut mâna!” drept recunostinta ori pur si simplu ca un salut, cratima e inutila. În plus, la sfârsit ar trebui pus semnul exclamarii.

Un salut „neortodox”?

Tinând seama de statutul formal al lectiei, de la marele pedagog Comenius (1592-1670) încoace, neutrul buna ziua este de preferat informalului sarut mâna. Limbajul elev-profesor are tonul stilului oficial-administrativ.