… ci limba e stăpâna noastră.” A spus-o Mihai Eminescu şi au respectat acest adevăr aproape toate generaţiile de cărturari dinainte şi de după secolul al XIX-lea. Azi se uită, uneori, un fapt: orice limbă are caracter tradiţional, în sensul că un cuvânt înmagazinează experienţa şi judecata tuturor celor care l-au rostit/scris. A rezultat un edificiu căruia poetul naţional i-a recunoscut valoarea de patrimoniu: „Precum într-un sanctuar reconstituim, pas cu pas, ce-a fost înainte – nu după fantesia sau imaginaţia noastră momentană, ci după ideea în genere şi după amănunte –, astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească”. Ideea despre care vorbeşte Mihai Eminescu este topită în cuvânt, iar „amănuntele” poartă numele de cratimă, virgulă, apostrof şi toate celelalte semne ortografice şi de punctuaţie, împreună cu regulile care le motivează.
Ecuaţie perfectă: limbă-gândire
S-au scris numeroase studii referitoare la relaţia dintre limbaj şi raţiune. Când Ferdinand de Saussure a teoretizat semnul lingvistic (cuvântul e semnificant, iar înţelesul e semnificat), a cerut să i se recunoască acestuia caracterul istoric, în sensul că un cuvânt este parte a limbii doar dacă e acceptat de colectivitate, iar regulile sunt admise în virtutea logicii intrinseci. Tot Eminescu spunea: „Limba şi legile ei dezvoltă cugetarea”; nesocotirea acestora produce pierderi greu sesizabile: ‚Insultată, gramatica ne poate handicapa pe toţi”, de vreme ce „de la ea ne vin primele reguli pe care le primim în viaţă” (Gabriel Liiceanu, în „România liberă” din 4 ian. 2016).
De la trebuinţă la libertinaj sau de la normă la uz
Lingviştii, când exemplifică o regulă, ne arată cum ar trebui să vorbim sau să scriem şi nu cum vorbim/scriem. Prin aceasta Eugen Coşeriu definea norma, respectiv uzul. Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” apără şi explică regulile de exprimare orală şi scrisă, monitorizând mass-media şi publicând rapoarte periodice privind starea limbii române.
Din nou despre Moş-Crăciun
Ediţia din 23 dec. a rubricii noastre a provocat, cum era de aşteptat, mirare din partea cititorilor, pentru că extrem de rar numele propriu Moş-Crăciun apare scris cu cratimă. Se impun câteva precizări:
1. Moş-Ajun şi Moş-Crăciun sunt personaje religioase/mitologice (primul e considerat ruda săracă a celui de-al doilea); reproducerea precizării din DOOM2 se referea la majusculă, dar şi la scrierea cu cratimă;
2. regulile „Sextil Puşcariu” din 1932, recunoscute pentru logica evidentă, au fost invocate de academiile din România şi Republica Moldova pentru revenirea la â şi sunt;
3. consultarea dicţionarelor şi a lucrărilor de cultivarea limbii – operaţiune care ne-a luat cinci ore! – a scos la iveală faptul că scrierea compusului nu i-a preocupat pe lingvişti;
4. cei dornici de a nu greşi apelează la lista de cuvinte din IOOPV sau DOOM2, de unde numele întreg al Moşului (în japoneză, Santa-san) lipseşte; unele norme trebuie deduse însă din capitolul introductiv (pp. XI-CIV, adică peste 90 de pagini); intertitlul „Nu am (s)pus-o noi”, cu un joc de cuvinte orientat spre două lecturi, favorizează o asemenea deducţie;
5. nu orice compus ocazional are dreptul la cratimă, ca în titlurile nuvelelor „Moş Gheorghe la expoziţie”, de Spiridon Popescu ori „Moş Nichifor coţcariul”, de Ion Creangă; aşadar, personajul literar al unui singur autor se va scrie cu blanc şi cu minusculă pentru generic – aici, moş –, iar personajul comun mai multor scriitori, cu o cratimă (Făt-Frumos, Mama-Pădurii) sau mai multe: Jumătate-de-Om-Călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Şchiop (DOOM2, p. LXXV).
Descoperă mai multe la Desteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
