Româna pentru toţi: Moş-Crăciun poartă cratimă

Nu am (s)pus-o noi

Cităm din DOOM2 (2005), care reproduce prevederea din DOOM1 (1982): „Moş-Ajun (sărbătoare) subst. pr. n., art. Moş-Ajunul” (a umbla cu Moş-Ajunul „a ura pe la casele oamenilor în noaptea de 23 spre 24 decembrie, rostind formula consacrată: Bună dimineaţa la Moş-Ajun!” – I. A. Candrea, Gh. Adamescu, Dicţionar enciclopedic – CADE). Se deduce cu uşurinţă că dincolo de Moş-Ajun îl ghicim pe Moş-Crăciun, de vreme ce referentul este acelaşi: sărbătoarea naşterii Domnului. Pentru scrierea cu cratimă a toponimelor, DOOM2 ne dă un singur exemplu: Târgu-Mureş, urmând ca noi să scriem la fel Târgu-Ocna, Târgu-Lăpuş etc., dar Târgul Frumos, Târgul Secuiesc etc. Similar intuim pe Moş-Crăciun, din Moş-Ajun.

S-a scris şi înainte de 1982 aşa?

Da, în dicţionarul enciclopedic al lui Candrea şi Adamescu (CADE, 1931), iar apoi în îndreptarul lui Sextil Puşcariu din 1932, dat ca model de Academia Română în 1993 şi de Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova în 2016.

Ce regulă se aplică?

Compusele Moş-Ajun şi Moş-Crăciun se subordonează recomandărilor de la 3.2: „Se scriu cu litere mari toate componentele numelor proprii care desemnează personaje religioase, mitologice, folclorice, literare: Barbă-Albastră, Don Juan, Făt-Frumos, Mama-Pădurii, Sfarmă-Piatră” (DOOM2, p. LVIII şi p. LXXIV).

Cum scriu dicţionarele

Cele mai răspândite (DEX, DEXI, NDULR, DLRLC, CADE) nu folosesc cratima, iar unele şovăie în privinţa majusculei: în cazul lui Moş-Ajun, DLRLC (1957) fixează corect relaţia cu sărbătoarea religioasă („Moş-ajun = ajunul crăciunului”), dar abia a doua oară, la cuvântul-titlu moş, scrie corect: Moş-Ajun. De altfel, înainte de 1990, în cadrul programului de educaţie ateistă, cuvintele din sfera religioasă erau scrise cu minusculă: dumnezeu, crăciun, paşte etc. Un singur dicţionar, NDULR, îl aminteşte pe defunctul Moş-Gerilă. Mioara Avram, în Probleme ale exprimării corecte – 1987 şi Ortografie pentru toţi – 1990, nu discută cazul.

Etimologii diverse

S-a discutat mult despre originea cuvântului, cele mai multe opinii respectând-o pe cea a lui Aron Densusianu: latinescul creationem „naştere, procreare”, preluat prin filieră slavă. Forme apropiate sunt în bulgară, sârbă, croată, rusă (în cronica de la Novgorod, 1143: koročjun) ş.a. Noi am dat cuvântul polonilor şi ucrainenilor (kračun) dar de fapt tuturor vecinilor (Al. Graur). Au fost propuse şi alte surse: incarnatio „încarnare”, Christi ieiunium „postul lui Cristos”, crastinum „de mâine”, calatio „chemare” (de aici, kalendae), din limba latină, sau kërçum „buturugă”, din albaneză. Regional, se rosteşte creciun (I. Iordan, 1943), iar în Banat şi Transilvania există compusul Crăciunul Mic, pentru Anul Nou. După Al. Graur, Crăciunul a favorizat reducerea pluralului Paşti la singularul Paştele.

Înţelesuri apropiate

Regional, mai desemnează colacul pregătit la Crăciun, dar păstrat până primăvara, când este pus în coarnele boilor la începerea aratului şi mâncat la câmp. Credincioşii numesc cu acelaşi cuvânt icoana reprezentând naşterea lui Iisus, pe care o poartă preotul în ajunul Crăciunului din casă în casă.

Crăciunul băcăuan…

LITERATURĂ. Ionel Teodoreanu a publicat în 1934 romanul „Crăciunul de la Silvestri” (biografia scriitorului are atingeri cu regiunea Bacău). LINGVISTICĂ. Numele unei localităţi din judeţ se presupune că provine din numele sărbătorii sau al unei persoane: „Probabil cu metateză (inversarea locului primelor două consoane, n. ns.), Răcăciuni sat, din ungurescul Karacsony «Crăciun»” (N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, 1963).