Româna pentru toţi / „La mulţi ani!”, cu bine!

Pedanterie?

Nu. Precizie, da. Par de prisos ghilimelele, semnul exclamării, virgula, când de fapt toate sunt la locul lor. De exemplu, dacă nu folosim ghilimelele de închidere, producem o coliziune între două semne de punctuaţie. O soluţie ar fi, dar numai pentru textele tipărite (inclusiv la calculator): folosirea fontului italic, ca şi cum ar fi două registre de comunicare: La mulţi ani!, cu bine! (Mesajul pe telefon ascultă de regulile scrisului de mână.)

Putem oferi un alt exemplu?

Desigur. Este semnat de academicianul Al. Graur, recunoscut pentru pasiunea de a propaga limba română corectă. Pe când răspundea ascultătorilor de la Radio Bucureşti (actualul Radio-România Actualităţi), în urmă cu decenii, repeta o idee: ţara noastră era printre foarte puţinele din Europa unde interesul pentru limba română vorbită sau scrisă era neobişnuit de mare. În revista „România literară” din 26 dec. 1968, ocupându-se de istoria cuvântului an, încheie urând cititorilor „tradiţionalul <>” Se înţelege că autorul textului a folosit ghilimelele rotunde, pe care noi, citându-l, le-am trecut la cele drepte sau unghiulare (în revistă: tradiţionalul „La mulţi ani!”).

Anul, bogat în sensuri

La început, continuă Al. Graur, anul a desemnat doar un anotimp, primăvara, când natura renaşte. Englezii i-au spus year, germanii Jahr, iar în rusă aflăm pe iarovoi „primăvăratic”. Romanii foloseau, poetic, combinaţiile annus formosissimus „anotimpul cel mai frumos” (primăvara; Vergilius), annus hibernus (iarna; Horatius), pomifer annus „anotimpul aducător de roade” (toamna; idem). Mai mult: în limbile slave, god a avut iniţial înţelesul de „timp bun, dorit; sărbătoare”. Latinescul annus „an” a dat compusul sollennis/sollemnis „care revine la fiecare an o dată; anual (despre sărbători, sacrificii)” (Gh. Guţu, Dicţionar latin-român, 2003).

Etimologie

Recunoaştem că nu e lesne de recompus întregul din care a fost extrasă combinaţia celor trei cuvinte. Dacă între elementele banalului bună ziua sau înaintea lor intuim un verb copulativ şi un pronume personal: „să-ţi/să vă fie”, pentru „La mulţi ani!” trebuie să ghicim o continuare de tipul „Să ne vedem…” Nu ne arătăm mulţumiţi, în primul rând de prepoziţie: ar fi fost mai nimerită „în” sau „după”. Exerciţiul devine inutil pentru că urarea este o tălmăcire ad litteram a formulei din greaca veche „Eis polla ete” (MDA, 2003), devenită în neogreacă spollati „mulţumesc”. Prepoziţia „eis” înseamnă şi „către/spre”, încât traducerea poate fi „Să trăieşti/să fie pentru mulţi ani!” (MDA, 2001). (Într-un document din 1784, se află sintagma românească „Întru mulţi ani”.) De altfel singurele elemente stabile sunt cele de după prepoziţie: „expresia (La) mulţi ani! înseamnă Să trăieşti mulţi ani! sau Să fie (pentru) mulţi ani!” (DLRLC, 1957).

Din lumea artistică

Arhicunoscutul refren „Mulţi ani trăiască!” este compus de Alexandru Podoleanu (1846, Podoleni, jud. Neamţ), prieten cu Mihai Eminescu.
În 1987, a fost produsă comedia cinematografică „La mulţi ani!” (SUA).

Putem prescurta?

Nicidecum: „Din motive complexe (dificultăţi de decodare şi lipsă de politeţe), nu este recomandabilă abrevierea unor formule cu valoare de enunţuri sau mesaje”, ca M.p.f. (Mulţumiri pentru felicitări!), S.f. (Sărbători fericite!), L.m.a. („La mulţi ani!”) (Mioara Avram, Ortografie pentru toţi, 1990). Un ultim detaliu: oricât de importantă este urarea, nu sunt admise majusculele: *La Mulţi Ani! Solemnitatea trecerii pragului unui an impune o sobrietate pe măsură; nu în majuscule stă efectul unei urări, ci în sinceritatea gestului.