Româna pentru toţi: Despre e-ul bun din agheasmă

Tipuri

„Apa sfinţită”, cum se mai numeşte, are două reprezentări: „sfinţirea mică a apei” (nu „sfinţirea apei mici”, cum auzim adesea), cu o slujbă oficiată de regulă în prima zi a fiecărei luni sau oricând este nevoie, şi „sfinţirea mare a apei” (nu „sfinţirea apei celei mari”), făcută pe 5 şi 6 ianuarie, de Bobotează.

Surse, sensuri, derivate

Cuvântul, întâlnit în „Viaţa şi petreacerea svinţilor” (Iaşi, 1682) a mitropolitului Dosoftei, vine din limba greacă, prin filieră slavă. Niciun dicţionar nu aminteşte de legătura, vizibilă, cu grecescul aghios „sfânt”. Agheasma părăseşte uneori sensul de bază, pentru a numi un fel de rachiu îndulcit cu miere. De aici şi verbul a aghesmui, cu trei înţelesuri: „a stropi cu agheasmă”, „a pălmui” şi, respectiv, „a se îmbăta (uşor)”, atestate în teatrul lui Vasile Alecsandri: „– Îl aghesmuiesc cu astă… labă, cum o numeşti d-ta. – Da’ pe mine, Măriucă, m-ai aghesmui?” şi în „Amintiri”-le lui Ion Creangă: „Ne trezim cu popa Buligă Ciucălău din uliţa Buciumenii, tămâiet şi aghesmuit gata des-dimineaţă”.

Variante şi dificultăţi

Prin scurtări succesive, agheasma a ajuns aiasmă şi iasmă (scrise şi cu z). Unele lucrări acceptă varianta incorectă *aghiazmă. După cum se vede, sunt două dificultăţi: i sau e?; s sau z? Dacă ar fi să ascultăm pronunţarea, aproape suntem convinşi că trebuie scris cu i şi cu z.

De ce e bun e-ul?

Aplicăm regula cuvântului-martor. Ca atare, căutăm un derivat lexical sau morfologic în care grupul ea se reduce la e. Ni-l oferă dicţionarele: (a) aghesmui sau aghesmuire/aghesmuit.
Atenţie! Niciun român nu spune *aghismuit, pentru ca acel i să fie întors la cuvântul-bază şi pe acesta să-l scriem *aghiasmă. Aşadar:
agheasmă > aghesmuire/aghesmuit (e-ul din cuvântul-bază trece automat în derivate);
*aghiasmă > *aghismuire/*aghismuit (i-ul este refuzat de derivate şi deci nu este motivat).

De ce nu e bun z-ul?

Pentru că „finalele -sm şi -smă în neologisme” (DOOM2, p. XLIX) îl păstrează pe s. Este o regulă particulară la recomandarea de a scrie prefixele dez-/răz- (din des-/răs-) înaintea consoanelor sonore (dezminţire; dezbate, dar despături). E greu, într-adevăr, să considerăm agheasma un neologism, dar trebuie să o asociem cu catapeteasmă, fantasmă, mireasmă, schismă, nu şi cu cizmă.

Are plural?

Ar trebui să aibă, măcar pentru a diferenţia aghesmele mică şi mare. De vreme ce există aghesmuire/aghesmuit, cu grupul „vocalic” ea redus la e, pluralul este previzibil. (e din pseudodiftongul ea de după gh- nu este semivocală, ci literă ajutătoare.) DOOM-ul nu ni-l dă, iar MDA-ul îl ascunde derutant în spatele tildei: agheasmă, ~me. (Forma *aghiezme a lui Al. Ciorănescu e doar o curiozitate fonetică.)

Dar genitiv-dativul cum arată?

Grea încercare pentru autorii dicţionarelor: MDA, DEXI şi DEX (2016), definind agheasmatarul (vas liturgic; clădire; carte de rugăciuni), vorbesc despre „sfinţirea agheasmei”. Dublă eroare: semantică (agheasma e „apa sfinţită”, deci s-a produs un pleonasm) şi ortografică (grupul ea nu s-a redus la e, ceea ce ne-ar fi obligat să scriem cu i: *aghiasmă; noroc de aghesmuire…). Doar „Dicţionarul religios” al lui Ion M. Stoian notează corect aghesmei, deşi se contrazice când scrie *aghiasmă. Îndreptarele ortografice, din 1956 până în 1995, înregistrează numai cuvântul de bază, agheasmă, fără genitiv-dativ (şi fără plural, de la care se revendică forma pentru cele două cazuri) şi derivate. DOOM2 repetă ce e în DOOM1: agheasmă, aghesmei (genitiv-dativ), aghesmui, aghesmuire, agheasmatar.

Volens, nolens…

E răspândită expresia „Vrei, nu vrei, bea Grigore agheasmă”, când ne referim la o persoană constrânsă să facă ceva. Să nu căutaţi vorba în dicţionarele curente la litera a, ci la b (pentru bea, în DEXI, dar cu trimitere la vrea) ori direct la v (pentru vrea, în DEX). Ciudat, dar DLRLC, apărut într-un an proletcultist, 1955, pune expresia la locul ei, adică la agheasmă, scris corect (deşi anterior o definise cu ghilimele persiflante: apă „sfinţită”).