Cuvinte-cheie: gramatica narativa; suport si substanta; limbaj narativ – limbaj descriptiv; noua descriptie; texte „literare“; scandalul supratextului; textualismul optzecist
Nu toata literatura antedecembrista este compromisa. Ba chiar, înaintand în timp, devenim constienti ca unele segmente din istoria scrisului romanesc se asaza ca repere valorice pentru întreaga evolutie a manierelor si doctrinelor artistice de la noi. Astfel ne apare, de pilda, proza anilor ’80, despre care s-a vorbit relativ mult si care continua sa provoace reactii critice dintre cele mai diverse.
Dincoace de promontoriul anului 2000 se situeaza Gheorghe Manolache, universitar sibian care, sub egida eseului critic, radiografiaza povestirea si romanul penultimului deceniu al secolului trecut într-o forma impusa de iminenta "Degradare a lui Proteu" (Editura Universitatii "Lucian Blaga" din Sibiu, 2004). Cartea musteste de trimiteri catre operele reprezentative pentru perioada enuntata, sustinute de referinte bibliografice si note, pe nu mai putin de 22 de pagini, "multe vrednice de textul propriu-zis al lucrarii" (Ion Vlad – "Postfata"). Pe rand sau simultan, defileaza prin fata cititorului Stefan Agopian, Adriana Bittel si Mircea Cartarescu, Petru Cimpoesu (caligrafiat cu "i"), Livius Ciocarlie si Gheorghe Craciun, George Cusnarencu, Alexandru George si Ion Grosan, urmati de Bedros Horasangian, Nicolae Iliescu si Doru Kalmuschi (abreviat D.), Ioan Lacusta, Mircea Nedelciu si Costache Olareanu. Urmand aceeasi ordine alfabetica, i-am regasit pe Alexandru Papilian, Radu Petrescu si Simona Popescu, pe Sorin Preda, Mircea Horia Simionescu si Constantin Stan, ca si pe Florin Slapac, Stelian Tanase sau Alexandru Vlad si Tudor Vlad. În total, sunt inventariati – daca am numarat bine – 55 de prozatori, carora li s-a aplicat o grila de interpretare alcatuita din cele mai noi si mai prestigioase orientari analitice, de la "Grupul "µ" (1974) si Jean Bandrillard ("Strategiile fatale" – 1996) la Luc Fierry ("Homo aestheticus" – 1997) si Jürgen Habermas ("Constiinta morala si actiune comunicativa" – 2000).
Dintr-o vasta bibliografie – întinsa pe circa 30 de pagini – a rezultat o lectura plurivalenta a operelor asezate sub lupa de Gh. Manolache. Parca împrumutand din maniera postmodernismului, textul lui este un spectacol al discursului si al formei tipografice. Citate, autocitate, abundenta majusculelor, diversitatea fonturilor (italic, bold), pozitionari cvasididactice ale fragmentelor ilustrative, descompuneri lexicale fac ca trasatura textului sa fie extrem de colorata si de bogata în invocari culturale. În consecinta, ghilimelele aflate la tot pasul trimit la secventele din proza-tinta, dar si la teoria literaturii ori chiar la intentia autorului de a ironiza sau parodia. Pana si titlurile capitolelor adopta formula acestei estetici: "Autopsie: textualismul optzecist", care încheie lucrarea, aduce un ecou atat de sinistru, încat în pagina de "Cuprins" este reprodus fara termenul spaimos: "Textualismul optzecist – o experienta postmoderna în proza anilor ’80?"
Se stie ca un text, pentru a-si demonstra viabilitatea, trebuie sa combine doua trasaturi esentiale: coerenta si coeziunea. Gh. Craciun, M. Nedelciu sau B. Horasangian "denudeaza modurile specifice de alcatuire a textelor" (p. 4), în numele "gramaticii narative". Artificiali de multe ori, optzecistii au fructificat posibilitatea ca substanta, care este identitatea grafica, si suportul (imprimatul, cartea ca obiect material) sa fie variate, eventual ca pelicula cinematografica (de 8, 16, 35 sau 70 mm) (p. 39). Clasica opozitie dintre limbajul narativ si cel descriptiv (p. 56) aproape ca înceteaza, noua descriptie (p. 76) (re)devenind o scriitura optica, prin evitarea decorativului. Textele "literare" (p. 123) presupun o noua literatura, dar si o noua teorie a literaturii. (A se vedea nevoia de explicitare resimtita de M. Cartarescu, care în 1999 ne-a propus un studiu propriu – "Postmodernismul romanesc".) Cu întoarceri în timp catre premoderni (Ion Budai-Deleanu, de pilda, sau C. Hogas) – de aici "scandalul supratextului" (p. 157) -, un Mircea Nedelciu ni se înfatiseaza drept cronicar al epocii: "Iata-l asadar pe maistrul Razachie în octombrie ’79 din nou la Sovata" sau "Cele doua actiuni la care a dat concursul Ilie Ilie Razachie din Bacau". Cu o "ortografie care începe nejustificat sa scartaie ("a-i literaturii" sau "întru-cat"), cu amestecul de registre, se va lupta si cititorul, silit sa faca fata unui "lant de stratageme expresive". Nu e usor nici cu textul lui Gh. Manolache. Pe fondul ludic voit-nevoit, pana si greselile de corectura ("recreaza", "asfel", "Valcean", la p. 260, si "Valcan", la p. 284, într-un titlu citat de doua ori etc.) par a respecta cheia postmodernista.
"Degradarea lui Proteu" este, fara îndoiala, unul dintre cele mai importante eseuri scrise la noi despre textualismul optzecist.
