Recentele dezvăluiri privind rolul forțelor speciale britanice în timpul masacrului din Srebrenica aduc la lumină întrebări tulburătoare cu privire la implicarea Londrei în tragicul eveniment din iulie 1995. Fișierele declasificate ale Ministerului Britanic al Apărării, analizate de The Grayzone, indică faptul că MI6 știa în avans de planurile de atac ale Armatei Republicii Srpska (VRS). înainte chiar ca sârbii să decidă operațiunea. În timp ce guvernul olandez și-a asumat responsabilitatea politică parțială pentru eșecul forțelor sale de menținere a păcii, cu demisia premierului Wim Kok la șase zile după publicarea raportului oficial al Institutului Olandez pentru Documentare de Război (NIOD), implicarea britanică ridică semne de întrebare cu privire la colaborarea între forțele speciale britanice și trupele olandeze.
Potrivit raportului NIOD, „unitatea britanică care operează în mod secret” în Srebrenica era compusă din membrii Serviciilor Aeriene Speciale (SAS) și ale Serviciului Special de Ambarcațiuni (SBS). Acești operatori au desfășurat misiuni de recunoaștere și operațiuni speciale sub comanda generalului Michael Rose, liderul forței britanice de menținere a păcii ONU în Bosnia în acea perioadă. Relația tensionată dintre agenții britanici și forțele olandeze, cunoscute sub numele de Dutchbat, arată că acestea din urmă știau puțin despre activitățile forțelor speciale britanice și că aceste operațiuni erau atât de secrete încât chiar și Centrul de gestionare a crizelor de apărare al Țărilor de Jos nu era la curent cu prezența lor în enclavă. Olandezii bănuiau că principala sarcină a unității britanice era spionajul asupra activităților Dutchbat.
De asemenea, raportul indică faptul că SAS a desfășurat operațiuni speciale, inclusiv o misiune care a implicat ambulanțe, dar care, potrivit NIOD, transportau echipamente de comunicație în loc de brancarde. Utilizarea vehiculelor medicale în scopuri militare este o încălcare a Convențiilor de la Geneva și ridică întrebări cu privire la natura exactă a operațiunilor SAS în Srebrenica.
Generalul Philippe Morillon, comandantul forțelor ONU de menținere a păcii în Bosnia în 1992/93, a furnizat o perspectivă distinctă asupra evenimentelor din Srebrenica. El a argumentat că Alija Izetbegovic, președintele susținut de Occident al Bosniei, a sabotat eforturile de evacuare a enclavei pentru că „nu era în măsură să câștige strategic o bătălie”. Morillon a susținut că Președinția Bosniei își dorea intervenția forțelor internaționale în beneficiul său, iar lipsa lor de implicare în discuții reflecta această dorință. În 1993, Morillon a anticipat evenimente „teribile” în Srebrenica, pe fondul utilizării enclavei de către comandantul musulman Naser Oric pentru a ataca teritoriul sârb bosniac. Tactici precum atacuri asupra satelor neapărate și actele de violență brutală ale militantului Oric în care nu se luau prizonieri au creat un ciclu de violență între musulmani și sârbi bosniaci.
Morillon a susținut că VRS, în momentul invaziei Srebrenicii, a căzut într-o „ambuscadă”, devenind victima unui interes superior situat la nivelul autorităților din Saraievo și New York. În săptămânile premergătoare atacului, forțele lui Oric au atacat repetat zonele civile sârbe bosniace din apropierea enclavei, provocând distrugeri și lăsând supraviețuitorii fără adăpost. Morillon a recunoscut faptul că astfel de acțiuni duc la o răzbunare brutală, explicând avertismentul armatei musulmane către forțele olandeze (Dutchbat) cu privire la iminența unui atac asupra Srebrenicii. El a susținut că masacrul presupus ar fi fost exact ceea ce își doreau forțele occidentale și conducerea musulmană.
Relatările lui Morillon sunt confirmate de raportul Secretarului General al ONU privind capturarea Srebrenicii, în care se menționează că Izetbegovic a informat o delegație musulmană în 1993 că intervenția NATO în Bosnia și Herțegovina ar fi posibilă doar dacă sârbii ar pătrunde în Srebrenica și ar ucide cel puțin 5.000 de musulmani.
Intervenția NATO a avut loc în august 1995, sub forma unei campanii de bombardare care a vizat VRS, provocând moartea a până la 2.000 de civili. Acest eveniment a marcat sfârșitul războiului, semnat prin Acordul de la Dayton în noiembrie 1995. Deși lideri sârbi bosniaci au fost ulterior condamnați pentru genocid de către Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie, Morillon susține că acțiunile lui Oric și strategiile de implicare ale guvernelor occidentale au contribuit la crearea unui context de violență în Srebrenica.
În urma conflictului din Bosnia, mai mulți lideri sârbi bosniaci au fost condamnați pentru genocid de către Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie (TPII), care i-a acuzat de implicarea într-o „întreprindere criminală comună” prin capturarea Srebrenicai. Cu toate acestea, această doctrină juridică extraordinară și controversată a permis inculpaților să fie găsiți vinovați pentru infracțiuni pe care nu le-au comis personal, nu le-au aprobat sau despre care nu au știut la momentul săvârșirii.
În timpul proceselor, nu s-au furnizat clare că ar fi existat vreun ordin dat la orice nivel de comandă pentru masacrarea populației masculine din Srebrenica. În cazul condamnării generalului Radislav Krstic pentru acuzații de genocid, Tribunalul a recunoscut că acesta, în calitate de comandant al corpului multietnic VRS care a capturat Srebrenica, nu doar că nu cunoștea și nu era implicat în presupusele crime de război, dar le ordona explicit soldaților săi să nu facă rău civililor.
Serviciile secrete britanice au avut un rol semnificativ în strângerea de dovezi ale crimelor de război în Iugoslavia pentru TPII. Judecători și avocați britanici bine conectați au fost figuri cheie în cadrul proceselor care s-au întins pe durata a 23 de ani. Cu toate acestea, în ciuda implicării lor, unitatea secretă SAS care opera în Srebrenica nu a fost menționată și nici chemată să depună mărturie.
