Problema câinilor maidanezi din România tinde sa se transforme intr-o poveste fara rezolvare si fara sfârsit.
Pentru ca, spre deosebire de alte tari, problema este discutata la noi afectiv si nu logic. In loc sa se cerceteze raporturile costuri/beneficii ale diferitelor solutii propuse, se merge pe ideea ca maidanezii nu trebuie atinsi nici macar cu o floare si nici un fir din blana lor nu trebuie deranjat.
Incapabili sa se uite la tarile din jur ca sa vada ce solutii se aplica, românii fac scut cu pieptul in fata animalelor, fiind in stare sa faca moarte de om pentru a apara dreptul patrupedelor sa le muste semenii.
Pai daca un judecator de la Curtea constitutionala considera ca eutanasierea ar produce traume emotionale poporului, de ce sa ne miram ca in tara asta legile sunt facute aiurea. In SUA nu s-a plâns nimeni ca animalele fara stapân sunt ucise si nici nu s-a pus problema ca procedeul sa fie declarat neconstitutional.
Pe de alta parte, eutanasierea in masa a tântarilor nu pare sa deranjeze poporul si nici deratizarea nu impresioneaza prea mult firile sensibile.
Probabil, situatia se va rezolva in stil românesc, ingropata sub un teanc de indiferenta si ne vom reaminti de problema doar atunci când ul alt câine va mai ucide un copil.
