Revolutia din decembrie 1989, de la Bacau, a fost relativ linistita. Zvonistica era în floare si viza activitati teroriste în diferite imobile si zone din oras, inclusiv o reclamatie îndreptata împotriva unui cetatean mai brunet, privit cu suspiciune de vecini fiindcă îsi schimbase parchetul din locuinta cu doar câteva zile înainte de revolutie.
Din fericire, militarii de la Bacau nu au deschis focul aiurea, nu s-au împuscat între ei si nu au împuscat nici teroristi închipuiti. Au ramas în urma o multime de revolutionari cu acte, care s-au înmultit pe masura ce timpul a trecut, pe principiul “Putini am fost, multi am ramas”.
Privilegii, gramada: indemnizatii, spatii comerciale (inclusiv magazin de droguri legale), transport gratuit, scutiri de impozite, locuri de veci cu vedere la strada.
Sapte gloante
Spre deosebire de acalmia de pe aici, la mica distanta de Bacau, în zilele lui decembrie ’89, s-a tras ca la razboi, au cazut oameni, iar Armata a fost la un pas de haos si macel generalizat. S-a întâmplat la Roman, unde vremurile acelea m-au prins ca tanchist, militar în termen în pragul liberarii.
În 17 decembrie goarna a sunat alarma de razboi si toata lumea a crezut ca e un exercitiu. Ne-au contrazis când ne-au dat arme si munitie adevarata (munitie originala, cum spunea cineva). Se zvonea ca ungurii au fortat frontiera de vest si ca la Timisoara e dezastru. Despre Ceausescu, nimic, pâna în data de 21 decembrie, când într-o mare adunare a celor aproape 3.000 de militari din unitate au fost înfierate actiunile “elementelor antinationaliste si sovine” care actionau la Timisoara împotriva statului român.
Dupa ultimul miting al lui Ceausescu, pe 22 decembrie, am urlat prin unitate de bucurie ca s-a terminat cu sinistrul si sinistra, iar pe seara am primit ordin sa aparam unitatea, ca vin teroristii peste noi. Si ne-am împuscat unii pe altii, din cauza ordinelor anapoda date de superiori.
Lânga mine a cazut strapuns de sapte gloante unul Luta, din Radauti, un ins mic si pasnic, truditor la centrala termica din unitate, care si în civilie lucrase în domeniu. I-a intrat un glont si prin casca de metal, dar nu si prin cap, întrucât casca era supraînaltata pe caciula. A supravietuit. Am cazut si eu, si altii, dar nu de glont, ci fiindcă mi s-au taiat genunchii când am văzut trasoarele cum zboara în toate directiile, cum rapaiesc pe caroseriile masinilor din jur si zdrobesc gardul de beton care bloca retragerea.
Cu totii aveam din belsug munitie, eram obositi, cu mintile tabacite de informatii si ordine contradictorii. La podul de pe Siret, au tras cu mitraliera de pe tanc într-un biciclist beat turta, dar l-au ratat. La depozitul de munitie erau sa omoare un ofiter si doi soldati care patrulau si deranjau santinelele.
Doar i-au tavalit prin noroi, cu teava armei la ceafa. Din antiaerienele tancurilor s-a tras mult si fara tinta, de parca venise deja Revelionul. Militarii trimisi prin oras au împuscat si ei, în parc, vreo câteva ciori. O subunitate din vreo 30 de militari a fost trimisa la Bucuresti. Mai târziu a venit vestea ca aproape toti au murit împuscati.
Razboiul prostilor
Încet-încet, atmosfera s-a mai destins, tuburile de cartuse au fost strânse cu grija, betoanele ciuruite au fost reparate, revolutia a învins. Multe zile dupa executia de la Târgoviste, ofiterul de contrainformatii al unitatii militare înca nu era convins că trebuie să dea jos de pe peretele din biroul său tabloul cu chipul lui Ceausescu.
La Roman a fost razboiul prostilor cu diversionistii, cu zelosii, cu cei paralizati de spaima, cu dezinformatii, asa cum a fost peste tot. În toata tara au murit 1.600 de oameni. Generalul Militaru, Sergiu Nicolaescu, amiralul Cico Dumitrescu, Ion Iliescu, capitanul Lupoi si atâtia alti viteji ne ramân în memorie ca fiind cei care chemau si dirijau coloane militare, dadeau ordine sa se deschida focul, sa fie macelariti soldati si civili nevinovati (vezi episoadele Otopeni, Ministerul Apararii Nationale, Televiziune, etc.).
Un ofiter de contraspionaj spunea deunazi ca arhivele privind revolutia se vor desecretiza când se vor îndeplini doua conditii: sa considere autoritatile ca este momentul oportun pentru desecretizare si ca arhivele sa mai aibă în momentul desecretizarii doar valoare istorica, ceea ce s-ar putea întâmpla si peste o suta de ani.
Am prieteni care, militari în termen si ei, fie la Bucuresti, fie la Sibiu, au tras si au ucis oameni debusolati, ca si ei, militari sau civili, doar ca sa-si apere viata, din exces de zel sau pe baza de ordine prostesti. Mizerie fara sfârsit.
