România este o țară milenară în care istoria se scrie în fiecare zi. Dacă de-a lungul timpului au existat mai multe răscruci de drumuri pe care le știm doar din povești sau din cărțile de istorie, au existat în istoria recentă și momente pe care le-am trăit pe pielea noastră, sub ochii noștri.
Unul dintre marile evenimente din istoria noastră modernă este fără doar și poate cel al Revoluției din ’89. Dacă cei mai tineri Știu această „poveste” doar din auzite, pentru că sunt prea puțini cei care încearcă să priceapă cum au stat lucrurile din timpul Revoluției, voi încerca să redau câteva fragmente de la marele eveniment, așa cum le-am trăit eu. Dacă în titlu spun „Revoluția în direct… de la mare”, să nu credeți că eram la mare în decembrie, în concediu. Nuuu! Eram în armată. Și acolo…m-a prins.
Așadar, toate aceste evenimente, pentru mine, s-au derulat la Mangalia unde eram militar în termen la un Divizion de Nave Auxiliare. Făceam armata la Marină și mai aveam un pic, până în ianuarie ’90, când trebuia să „ne lăsăm la vatră”. Dar cum a fost? Acum pare doar o poveste care poate împleti situații dramatice cu unele hilare. Inainte de toate trebuie spus că s-au încercat fel și fel de diversiuni. Revoltele au început la Timișoara în 16 – 17 decembrie.
Noi nu știam nimic. Dezinformarea era la cele mai înalte culmi. Intâmplarea a făcut să avem un coleg de pe lângă Timișoara și care în perioada respectivă era acasă în permisie. A primit telegramă să revină de urgență la unitate. Nici nu a ajuns bine la unitate că a și fost luat în primire de ofițerul de la Biroul Organizației de Bază de Partid. Ieșit de acolo și simțindu-se privit, n-a scos nici o vorbă.
Abia câteva zile mai târziu, după fuga lui Ceaușescu, ne-a povestit că a văzut tancurile care înconjurau Timișoara și că nimeni nu intra sau ieșea de acolo. Noi eram intoxicați cu fel și fel de povești.
În momentul în care s-a dat alarma reală de luptă, lucrurile s-au complicat. Teama s-a instalat în toată lumea. În asemenea situație eu am devenit bucătarul unității. A fost interesant să stai în bucătăria unității, care era pe Nava Bază, să gătești pilaf cu arma în spate. Unul dintre superiorii mei, un sergent major, tot mă ruga să-i dau arma mea, un pistol mitralieră, că mie nu-mi folosește în bucătărie, iar el, la schimb să-mi dea pistolul lui de tip Carpați. „Ce dracu’ să fac cu ăsta, că nu trage nici la 50 de metri”, se plângea sergentul major pe chipul căruia se putea citi teama.
Divizionul de Nave Auxiliare activa în ghiolul de la Mangalia, chiar sub podul care trece spre Vama Veche, la vremea respectivă podul nefiind sută la sută finalizat. Dacă o parte din navele noastre au ieșit în patrulare pe ghiol unde s-au „înfruntat” cu alte nave de la alte unități și chiar s-au împușcat între ei, divizionului nostru i-a revenit și sarcina să păzească intrarea pe pod dinspre oraș.
Am fost până la ei, mai mult târâș, să le duc ceai fierbinte în noapte. Trei soldați stăteau cu simțurile întinse la maximum. „Staaaiiii!!!!!” a urlat unul când a simțit că se apropie cineva. Le-am strigat și eu, dar mai șoptit, că vin cu ceaiul. Au răsuflat ușurați și s-au bucurat că e unul de-al lor.
Era o noapte caldă pentru decembrie și o liniște ciudată, care era spartă din când în când de motoarele navelor care patrulau pe ghiol. La un moment dat un zgomot surd ce ne-a făcut pe toți să tresărim se auzi din imediata apropiere. Ochii și urechile ne erau ciulite mai ceva ca a prădătorilor de noapte. „Eu trag”, a spus în șoaptă un coleg pe care îl cam apucase tremuriciul.
„Șșșșș….” tot șuiera altul pregătindu-și arma. Din depărtare se apropia o luminiță slabă. Apoi vocea unui bărbat a început să boscorodească ceva din care am deslușit câteva înjurături. Luminița era de la țigară, iar omul, aflat într-o stare avansată de ebrietate, s-a împiedicat și a căzut.
Era un localnic de la 2 Mai care voia să ajungă acasă și s-a încumetat să o facă pe jos, peste pod, spunând că nu-l interesează ce se întâmplă. După câteva ceasuri a început să se tragă pe ghiol.
Cine în cine…nu se știa. Un coleg transmisionist mi-a povestit că a fost o nebunie totală pentru că nu se știa cine cu cine se luptă. Se auzeau doar focurile de mitraliere grele, iar cei din cabinele de transmisiuni au trecut de la codurile ambarcațiunilor, gen „Rândunica” sau „Șoimul”, la numele reale ale navelor.
„Nu mai trageți în noi, suntem SRS 737”, urla în microfon transmisionistul nostru. Până și-au dat seama că se împușcau între ei, o altă navă, de la alt divizion a fost avariată tare, doi dintre militarii motoriști fiind răniți.
Lipsa de comunicare, dar și tâmpenia din capul unora a fost prezentă și în alte situații. După vreo două zile, pe la prânz, un căpitan a văzut un avion pe cer care zbura spre est. S-a pus culcat pe spate și a început să tragă cu pistol mitralieră spre avion, în ciuda faptului că aparatul de zbor avea o altitudine de vreo 10.000 de metri, iar pistolul mitralieră trage la maxim 3.000 de metri în linie dreaptă.
Militarii în termen au urmat întocmai exemplul „luminos” al căpitanului și au descărcat spre cer câte încărcătoare au avut. Între timp, comandantul unității, un tip scund și negricios cu gradul de căpitan-locotenent, urla să se înceteze focul. Dar cine îl băga în seamă ? Se trăgea de parcă era în filmele western.
La finalul focului, comandantul s-a răstit la soldați: „De ce ați tras?”, la care soldații i-au răspuns în dorul lelii, „Dar căpitanul de ce a tras?”.
Comandantul a înghițit în sec și a lăsat problema așa, probabil gândindu-se că situația poate degenera. Adevărul este că la vremea respectivă erau multe cadre care nu aveau nicio tangență cu fenomenul. Erau asemenea personajului jucat de Gheorghe Mihăiță în celebra serie „Brigada Diverse”, Harpalete, care voia la Miliție doar ca să primească uniformă.
Și, cred eu, și acesta a fost un factor determinant pentru haosul creat. Evident, ar fi multe întâmplări de la Revoluție de povestit, dar pentru a sublinia o parte „profesionistă” a armatei din acea perioadă am să redau o întâmplare din campania noastră de instrucție.
Era înainte de Revoluție cu un an, la începutul verii, când ne-au dus pe un câmp agricol, ne-au desfășurat în dispozitiv, cică. De fapt ne-au pus într-o linie dreaptă, la doi metri unul de altul, ne-au dat câte un borcan în care trebuia să adunăm de pe câmp niște gândaci care atacau cultura de acolo. După ce umpleam borcanul ieșeam la margine de rând și aruncam gândacii într-un foc pe care îl administrau cadrele.
Râdeam înfundat fără să ne audă superiorii și ne gândeam la ce crede inamicul nostru care tot timpul era la pândă și căruia probabil îi era teamă să ne atace pentru că noi eram foarte bine pregătiți. Revenind la zilele Revoluției din ’89 când am trăit la intensitate maximă, pregătindu-ne de luptă, deși nu știam cine este inamicul, sau după fuga lui Ceaușescu, moment în care s-au clarificat lucrurile, cel mai important a fost să vedem adevărata față a oamenilor, în cazul de față a militarilor în termen, dar mai ales cea a cadrelor.
În fapt, Revoluția din Decembrie 1989 a fost despre mărirea și decăderea unor personaje. Noi, oamenii de rând, am rămas cam la fel, doar că ni s-au deschis niște oportunități de care unii au știut să profite. Între timp am învățat lucruri noi: cum e cu democrația și cum să te descurci în capitalism, și multe altele. Din păcate, pentru mulți români, mai ales pentru cei tineri, Revoluția din ’89 a rămas doar o poveste de istorie.
