Destinul i-a fost când mai puţin darnic, când mai prietenos. Omul de lângă mine a privit mereu înainte şi a reuşit. Arta i-a fost salvarea şi încununarea. S-a agăţat, s-a lipit de ea, escaladând pereţii abrupţi ai vieţii, astfel că, la vârf, a putut să vadă orizontul. Şase ani a studiat pictura cu profesori dedicaţi şlefuirii talentelor, alţi patru ani, la fel de frumoşi, i-a alocat studiului restaurării operelor de artă bolnave, una dintre cele mai migăloase meserii, care cere ştiinţă, talent, răbdare, manualitate. O operă de artă degradată, distrusă de timp capătă, după ce a trecut prin mâinile Silviei Tiperciuc, strălucirea şi frumuseţea iniţiale. Silvia Tiperciuc este un artist plastic cunoscut, talentat, care expune încă din timpul facultăţii, cronicile criticilor fiind mereu pozitive, până la admirabile. Dar Silvia Tiperciuc a devenit şi unul dintre cei mai căutaţi şi apreciaţi experţi restauratori pictură de şevalet. Şi-a trecut în catalog mulţi “pacienţi”, pe care i-a vindecat cu responsabilitate şi dragoste, de aceea am ales-o ca subiect al rubricii de astăzi. (Gh.B)
“Sunt Silvia Tiperciuc, artist plastic şi expert restaurator pictură de şevalet. M-am născut într-un sat de lângă Moineşti, am trecut prin Roman, unde am şi fost înregistrată la Starea Civilă, după care am venit în Bacău, cu părinţii mei adoptivi. Cred că cineva a văzut la mine ceva înclinaţii pentru desen, pentru culoare, din moment de am ajuns la Liceul de Artă din Bacău, unde am făcut doar treapta I, după care liceul s-a desfiinţat şi am urmat treapta a II-a la “Octav” Băncilă” din Iaşi. În Bacău am avut profesori foarte buni, Aurel Stanciu şi Elena Pârlea, iar desenul l-am făcut cu Petru Pinca, de la care am învăţat bazele desenului, care mi-au folosit toată viaţa. La facultate am dat de cinci ori până am reuşit, erau foarte puţine locuri şi era şi o regulă, un an pictură, un an sculptură, iar eu am vrut pictură.
Până la urmă am reuşit la Academia de Arte “George Enescu” din Iaşi, trei ani înainte şi trei ani după Rvoluţie, la clasa profesorului Adrian Podoleanu, un profesor foarte bun, însă extrem de exigent, care ne-a desfăcut aripile pentru a zbura singuri, ne privea şi ne îndruma din umbră, ceea ce a fost foarte bine pentru noi, studenţii. Ne-a învăţat pictură, teorie, istorie, culoarea, folosirea suprafeţelor, insistând să deschidem ochii mari şi să visăm. N-a fost uşor, n-a fost deloc uşor, însă tinereţea, dorinţa de a învăţa, ne-au condus încet dar sigur spre maturitate, maturitatea artistică. Toţi profesorii ne-au încurajat să lucrăm, să muncim şi să expunem, să depăşim emoţiile, timiditatea şi să ne confruntăm cu publicul, un artist, ne spuneau se vede în sala de expoziţie.
A venit şi ziua când a trebuit să mă hotărăsc ce fac după facultate, ori în învăţământ, însă nu prea îmi surâdea acea perspectivă, de aceea am ales să merg pe restaurare, astfel că, în 1994, m-am angajat la Muzeul de Artă din Bacău ca muzeograf – restaurator pictură. Numai că era nevoie de specializare în restaurare, eu eram doar absolvent de pictură, una dintre condiţii fiind îndeplinită, a doua s-a concretizat în patru ani de cursuri postuniversitare la Centrul de Perfecţionare al Ministerului Culturii. Au fost alţi patru ani de muncă, de studiu, de activitate practică, de data aceasta sub coordonarea prof. Ioan D. Popa, expert restaurare, primind atestat de restaurator pictură de şevalet în 1998, iar din 2003 sunt expert restaurator, singurul din Bacău cu studii superioare.
Aşa a început marea mea aventură de restaurator a unor importante lucrări de artă, ale unor artişti celebri sau mai puţin celebri, opere aflate în patrimoniul Secţiei de Artă a Complexului Muzeal “Iulian Antonescu” sau de la alte muzee din ţară. Sunt cel puţin trei cauze pentru care este necesară intervenţia specialistului asupra unor lucrări de artă: acţiunea timpului, condiţiile de depozitare şi eventuale accidente în timpul transportului sau acţiuni de vandalism, acestea din urmă fiind foarte rare.
Îmi place foarte mult ceea ce fac, începând cu emoţiile inerente atunci când intri în contact cu opera de artă, cu viaţa ei intimă, cu structura suportului, a substanţei şi culorilor folosite, a tehnicilor artistului. Prin studii aprofundate a materialelor, dar şi asupra viziunii şi stilului abordat, chiar a stării artistului atunci când a lucrat respectiva operă, ajungi să poţi spune că eşti pregătit să intervii asupra “pacientului”. Din acest moment, lucrarea care va fi restaurată devine pacientul meu, pe care nu-l mai părăsesc până nu primeşte certificat de “sănătate”, acordat de comisia de specialitate. Atunci poţi spune că lucrarea poate fi expusă din nou, publicul o poate admira ca nouă, de ulte ori privitorul nu ştie prin ce operaţii a trecut respective operă, el o piveşte în toată splendoarea ei aşa cum a lăsat-o artistul. Un asemenea proces poate dura între două-trei luni, până la 2-3 ani.
Refac cu răbdare, cu migală suportul lucrării, fie că este pânză, hârtie, carton etc., fir cu fir, fibră cu fibră, urmează chituirea şi refacerea culorilor, a operei. Este o activitate laborioasă, care presupune ştiinţă, talent, meşteşug, artă, de aceea restauratorul trebuie să aibă studii de specialitate, de artă şi de restaurare. Să nu credeţi că am părăsit pictura, continui să lucrez în timpul liber, expun, din 1993 şi până în prezent am avut 15 expoziţii personale, în Bacău, în ţară şi în străinătate, dar şi numeroase expoziţii de grup. Îmi place să pictez, să transpun şi să mă transpun în diferite ipostaze, îmi place culoarea, peisajul, dar şi formele abstracte cărora încerc să le dau viaţă.
Arta este viaţa mea, fie că sunt pictor, fie că sunt restaurator. Iubesc să mă întâlnesc cu publicul, cu prietenii mei artişti sau simpli privitori.”
