Două sunt păcatele care apasă memoria poporului român, azi aflat în pericol de extincție: faptul că a fost, în ultimele sute de ani, trădat în permanență de propriile sale elite și faptul că a fost preocupat prea mult să supraviețuiască și nu a reacționat atunci când această trădare îi punea în pericol ființa.
Dăruit de Creator cu tot ceea ce-i trebuie ca să trăiască în belșug, de la resurse până la o geografie excelent repartizată, poporul a sfârșit prin a nu mai avea nimic, totul fiindu-i luat de cei care ar fi trebuit să-l apere și să-l conducă.
Pentru că românul nu a fost întotdeauna slugă. Românul a fost, ne spune Istoria, luptător aprig, care punea mai degrabă mâna pe sabie decât pe sapă. Nedeprins să se aplece să taie spicele cu secera, prefera, mai degrabă, să mâne, călare, cirezile de vite.
Așezat la cumpăna imperiilor, românul ar fi putut să aibă o soartă bună, fiind apărat chiar de lăcomia împăraților care nu ar fi permis celorlalți să-l stăpânească. O perioadă a reușit să jongleze cu diplomația aceasta. Chiar a emis pretenții imperiale, ca ultimi supraviețuitori liberi ai romanității orientale. Dar ceea ce nu au reușit străinii, au reușit propriile elite: să transforme un popor de luptători mândri într-un neam de sclavi.
Nu comunismul, ci chiar capitalismul a distrus acest popor. Capitalismul a cărei lege principală este cea a lăcomiei. Elitele românești s-au lăcomit, au vrut tot mai mult pentru ele și tot mai puțin pentru popor. Au vrut să se îmbogățească tot mai mult și au lăsat românii fără pământul din care se hrăneau. Foamea este un sentiment național românesc și datează exact din momentul în care aristocrația a început să schimbe legile asupra pământului.
Vechile cutume care spuneau că boierul e dator să pună la dispoziția țăranilor până la două treimi din moșie pentru ca oamenii să se poată hrăni au fost schimbate. De la trei zile de clacă pe an și 10% din recoltă plată pentru închirierea pământului, țăranii au fost îndatorați la jumătate sau chiar trei sferturi din recoltă și până la peste 60 de zile de lucru cu palmele și alte zile de lucru cu animalele în favoarea moșierului. Dacă nu se învoiau să iasă la muncă în aceste condiții, erau scoși cu jandarmii. Totul perfect legal, după cum a votat Parlamentul.
De aceea noi am avut iobăgie până în interbelic. În vreme ce țări mai slab dăruite decât noi își creau o populație de fermieri, țăranii noștri se împrumutau iarna cu câțiva saci de porumb mucegăit ca să nu moară de foame. Economic am rămas subdezvoltați, politic am fost o farsă. Nu că azi am fi altfel. Nu că azi poporul s-ar gândi să schimbe ceva.
Dimpotrivă, românii se bat, astăzi, ca chiorii, unii împotriva altora, în războaie de gherilă inventate de elite. Pentru că mai sunt de stors niște resurse și ar fi păcat ca, tocmai acum, românii să capete o conștiință națională. Putem acuza puteri străine că ne-au invadat, că ne țin în săracie, că ne jefuiesc. Dar nu putem să spunem că ne-am împotrivit în vreun fel acestei invazii. Că am căutat să ne eliberăm sau că, măcar am conștientizat această stare de lucruri.
