Motto: ,,Un labirint este uneori apărarea magică a unui centru, a unei bogății, a unui înţeles” (Mircea Eliade)
Rod fericit al iubirii dintre două metafore, pe vremea când frunzele și zăpezile lumii mai foșneau încă a inocență, Dan Sandu, trăind miraculos, lipit de țâța unui romantism consiliat de postmodernism, a zămislit în singurătatea cea frumoasă a condeiului un regat ideatic inconfundabil în care poemul, eseul, epistola și strigătul depun mărturii despre sărutul edenic al bobului de rouă, dar și despre pârjolirile din sufletul nostru. Evadat imperial din Cetatea lui Bucur, și-a stabilit reședința de cugetare și întemeiere într-un univers mitic, devenind, pentru amici și iubitorii de cetire, Patriarhul Slovei de la Berzunți. Pe steagul regatului său, care flutură mereu a pace și iubire, de parcă în lume n-ar fi dat buzna dihonia, stă scrisă povestea aceea a lui Aristotel, care ne spune că prietenia înseamnă un suflet în două trupuri; o inimă în două suflete. Prin recentul dar pe care ni l-a făcut de sărbători, volumul PRIETENOCRAȚIA (Bacău, Editura Ateneul Scriitorilor, 2022), Dan Sandu a oficializat și denumirea regatului său.
Din fericitul său exil intern, acest Don Juan al cunoașterii vizitat uneori, din păcate, și de ,,strângerea unsuroasă de mână/ a lui Iuda”, trimite în lumea cea bântuită de zbucium alte cincizeci de epistole de dragoste către prieteni ai săi, pe care pune sigiliul de taină al Prietenocrației, șoptindu-le ca din paginile unei utopii seducătoare: ,,Adevărata prietenie e să vezi cu inima, nu cu ochii”… ,,Prietenocrația sau unde am putea afla rădăcinile libertății”, își intitulează fericit ,,Cuvântul de întâmpinare” pentru volum criticul literar Petre Isachi, cel care ne spune că ,,prietenii portretizați inimitabil de Dan Sandu sunt rari, foarte rari, unici, profetici, amintesc de Novum Testamentum unde – se știe – nu există profet disprețuit decât în țara lui și în casa lui”.
Prietenii lui Dan Sandu sunt părinți, bunici, universitari, scriitori, jurnaliști, critici și istorici literari, preoți, artiști plastici, istorici, țărani (,,Arde-l pe țăran cu cota/ dă-i pământ și i-ai recolta”)… Și, pentru că o carte este scrisă pentru a fi citită, nu vom destăinui numele fericiților destinatari ai epistolelor sale. Vom spune doar atât: cei mai mulți dintre ei viețuiesc în imperiul supraviețuirii noastre (în ,,temnița libertății”), unii însă ,,s-au Mutat Înalt”.
Pentru fiecare dintre scrisorile sale am putea posta ca motto un gând trimis către unul dintre prieteni: ,,Și-am să te cinstesc, prietene,/ Cu vorbe noduroase,/ Troienite,/ Peste limbi de piatră suitoare,/ Mirosind a miere și liliac,/ Înglodate-n zahăr de dulceți bătrâne,/ Mai ades de unde toată minciuna/ A spălat cugetul de orice stea căzătoare,/ Ca să afli și tu/ Cum se sting împărații/ Și noi/ Și prietenia deprinsă cu amăgeli tocite/ Prea lesne știute”.
Vă oferim frânturi din trei portrete schițate în scrisori. Dacă ghicitura nu-și va face datoria, veți afla despre cine este vorba după lectura cărții… ,,După ce și-a scos la mezat ultima carte-cărțoaie, cu banii strânși ca vai de mama lor, a reușit să-și cumpere, cu chiu cu vai, un fel de fes-tichie cu care se fudulește pe la întruniri culturale și cu care, ca un brigand la drumuʼ mare, bagă-n sperieți ciumeți și foloșpoace literare. Și se jură să-l poarte (pe el, pe fes, vezi bine!), din septembrie până în august (ca să-i fie cu noroc!), iar noaptea, la culcare, de frica hoților (să nu i-l fure!) și-l îndeasă bine pe cap, pironindu-l cu ținte de argint și de mărgăritar, ca eu să-l cred Herald domnesc la cele nalte curți împărătești ale Voroavei!”… Și: ,,După glagoria lui se face liniște. Și-atunci îmi vine-a zice: «Criticaștrii să se ridice în picioare!». Să te ții! Profitorii la incandescența fără egal a festinului literar se simt stingheri, se codesc, se drâmboiesc, par sleiți de forță. Nu toți!… Și eu, atunci, cu trei dește înnodate în lacrimi, juruiesc să mor cu foc de-alean și să-mi înfrâng condeiul noduros pe genunchiul zborului de fluturi la fereastra întâmplărilor exemplare cu care Prietenul îmi strepezește doamna moarte”… Ultimul fragment dintr-o schiță de portret: ,,Și dă-mi putere,– atuncea, Doamne, să-l invoc, la ceas de seară sau de prispă la casă bătrână, să vorbesc despre talentul său de cronicar modern, să depun mărturie despre darul indicibil cu care l-ai asuprit (cu asupra de măsură!) să-l pârăsc frumos cum, deși departe, trăitor în smerenie nepermisă mie, păcătosului, și-n solitudine celestă (printre îngeri și rugăciuni, zic Zău!) este și va fi de-a pururi prezent printre noi, tăinuitorii de vorbe, mai ales prin herbul său egal blazon, în cultura noastră națională! […]. Mă cred, mai nou, prieten, vecin și martor de-o seamă cu ceasul jertfelnic adânc încrustat pe crucea destinică a mult norocitului Cetățean de onoare al orașului japonez Michina, tradus în engleză, franceză, germană, rusă, și maghiară. Pentru că Iubirea îl construiește pe Om!”…
Îi așez lui Dan Sandu, pe fruntea sa de patriarh nărăvit în vorbe care au culoarea curcubeului născut din marea cea fericită în care se scaldă Afrodita, sărutul unuia dintre prietenii săi: ,,Soarta este o femeie – de fapt, Ea este personajul principal al acestei scriituri de o artisticitate de bijutier baroc, în care fiecare personaj-semn își este singur prieten și, simultan, singur dușman; Ea, soarta, guvernează prin hazard, cursul lumii și viața noastră, comico-tragică-absurdă, în esență – sublimă… O viață paradoxal-oximoronică! Nu există altceva mai frumos, credem noi, criticii disprețuiți, precum profeții” (Petre Isachi). Dacă absurdul invocat în triada ființării lui P.I. ,,este izvorul/ a toate cele care există, izvorul vieții…”, cum zice prietenul celor care iubesc libertatea și demnitatea, Liviu Antonesei, pe care l-ar invidia și Camus pentru zicere, poate că este și cireașa de pe tortul supraviețuirii…
Rămâne, și pentru această Carte, cum am zis cândva, undeva: Don Quijote al iluziilor care vindecă, având în coburi metafore și verbe îmblânzite cu adieri de frunză haiducească, Dan Sandu hălăduiește printre mirări și iubiri creștine, dând pinteni dragi unei Rosinante care nechează la fiecare fior stârnit de condeiul său sclipitor, de parcă ar vrea un nou făraș de jăratic, pentru a-și spori tezaurul aplauzelor. Dar, nefiind vreme de odihnă, flămând de iubire, el dă viață pintenilor, în căutare de noi și noi puzderii de suflet, înarmându-se și cu speranțe pe care le oblojește, din când în când, cu ziceri de prieten, înghesuit de mirări, adorat de muze, hăituit de preaplinul unei inimi care nu poate ființa decât întru îmbrățișare frățească, de cruce…
Dacă n-ar auzi lumea, i-aș zice că este o comoară de suflet și de limbă românească proaspătă, iubitoare, ca prima rază de soare a dimineții care sărută chipul unui prunc nou-sosit în lume…