Omul, ajuns pe piscul gândirii, a recunoscut din vremuri străvechi caracterul de dar al existenţei sale. Din această recunoaştere a izvorât credinţa lui, simţământul de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, dătătorul existenţei. Ca urmare, omul a ridicat mai întâi altare, apoi temple strălucitoare, semne vizibile ale credinţei sale în Dumnezeu, care locuieşte într-o lumină inaccesibilă. Din roadele pământului şi din animale i-a oferit jertfe. Prin acest gest, omul a dovedit totala sa dezlipire de aceste bunuri şi cu aceasta a exprimat că rămâne veşnic îndatorat lui Dumnezeu.
Liturgia cuvântului din duminica ce urmează ne aminteşte că realitatea noastră omenească este foarte veche. Suntem inseraţi într-un plan de mântuire pe care Dumnezeu îl realizează în istorie. Există o alianţă a lui Dumnezeu cu noi, oamenii, care a început cu patriarhul Abraham, “părintele nostru în credinţă”. Această alianţă şi-a dobândit o nouă consistenţă cu Moise, eliberatorul şi legislatorul poporului ales şi a avut desfăşurarea definitivă în Cristos, Cuvântul Întrupat.
Dumnezeu, în marea sa iubire, alege pe unii oameni, îi socoteşte privilegiaţi şi încheie cu ei o alianţă care să dăinuie veşnic. În mod obişnuit suntem ostili ideii privilegiului care duce la discriminare. Dar noi, comunitatea creştină, nu suntem oare adesea o castă închisă de privilegiaţi ai mântuirii, care s-a aliat cu Dumnezeu împotriva altor popoare pentru a-şi apăra propriile privilegii? “În dar aţi primit, în dar să daţi” (Mt 10,8). Acesta este răspunsul ferm pe care ni-l dă Isus astăzi. În dar să dăm tot ceea ce am primit, în dar să dăm tot ceea ce suntem, căci nimic nu este pentru noi ca un privilegiu; totul trebuie să se reverse de la Dumnezeu spre noi şi de la noi spre fraţii noştri. Acesta este dintotdeauna sensul slujirii creştine, apostolice şi preoţeşti.
Credinţa creştină ne învaţă că viaţa ne-a fost dată de Creator nu ca o pedeapsă, ci spre fericirea noastră. Însă întrucât pe chipul naturii nu ni s-a arătat clar bunătatea lui Dumnezeu, pentru aceasta Dumnezeu a inventat un mod inimaginabil de a-şi dovedi iubirea: ni l-a trimis pe Fiul său care s-a întrupat pentru a lua asupra sa vina noastră.
De aceea credinţa, care este o recunoaştere a propriei slăbiciuni şi, implicit, o acceptare a mântuirii oferite de puterea lui Dumnezeu, îşi găseşte împlinirea în marele eveniment al Învierii lui Isus Cristos, arvuna şi garanţia învierii noastre.
Pr. Richardo-Dominic Baciu