Recitindu-l pe Schiller

Ce ar putea să ne mai spună astăzi o piesă scrisă acum două sute de ani? Şi a cărei acţiune se petrece în secolul al XVI-lea. O piesă aparţinând unui mare scriitor romantic, Friedrich Schiller, reprezentant strălucit al curentului Sturm und Drang, în care este vorba despre două femei, regine şi rivale. Este întrebarea legitimă pe care ne-o punem atunci când mergem la un spectacol cu o piesă clasică.

Aşa cum este „Maria Stuart”, prezentată, în deschidere de stagiune, de Teatrul Municipal Bacovia. Ei, bine, vom constata (pentru a câta oară?) că marii clasici rămân contemporanii noştri, că ei ştiu să ne dezvăluie străfundurile sufletului omenesc, conflicte şi destine care au în ele ceva profund, etern uman. Şi ceea ce nu trebuie să uităm este că un spectacol este o altă operă, una scenică, datorată unei viziuni regizorale.

De această dată, nouă lectură a celebrei tragedii schilleriene este făcută, într-un chip foarte personal, de regizoarea Inna Sokolova-Gordon, profesor universitar la Facultatea de Regie -Teatru din Moscova şi director artistic al Teatrului „Scena Rusă” din Berlin.

Ea semnează şi o adaptare a textului, re-tradus, mult scurtat, redimensionat, şi din care păstrează doar cinci personaje. Inna Sokolova-Gordon a văzut în Maria Stuart „oglinda Europei din ziua de astăzi, a realităţilor ei politice interne şi internaţionale, din spatele zidurilor în care ţările noastre se izolează uneori. Noi dăm la o parte aceste ziduri şi privim în interior. Întrebarea cheie a spectacolului este: Ce iubesc? Pe mine în viaţă sau viaţa din mine?”. Iar răspunsul nu este deloc simplu, pentru că el naşte, în piesă, dar şi în viaţă, de cele mai multe ori, adevărate furtuni în mintea şi în sufletul oamenilor, mai cu seamă când în ecuaţie intră Puterea.

Pentru că în „Maria Stuart” se confruntă două regine, Maria a Scoţiei şi Elisabeta a Angliei. Capete încoronate dar supuse, sclave ale condiţiei lor, care le ridică deasupra muritorilor de rând, îngrădindu-le, în acelaşi timp, libertatea. Sunt două femei prinse într-un teribil conflict, într-o rivalitate cruntă, de ordin istoric, naţional, religios, şi amoros, amândouă fiind îndrăgostite de acelaşi bărbat. Iar deznodământul va fi unul tragic, nefericita regină a Scoţiei sfârşind pe eşafod.

Cel mai interesant lucru din spectacolul băcăuan este cadrul scenografic (imaginat de Cristina Ciobanu şi Inna Sokolova-Gordon), care joacă efectiv în reprezentaţie, având o simbolistică plurisemantică. Pe scenă sunt trei scări înalte şi multe alte dispozitive cu gratii, acestea semnificând un spaţiu al recluziunii. Iar scara este simbolul legăturii dintre Sus şi Jos, dintre oameni şi divinitate, pe de altă parte însemnând mărire sau decădere pe plan social sau pe cel al conştiinţei de sine. Aspiraţie, ideal sau cumplită prăbuşire, etc.

Cea mai pregnantă scenă a spectacolului se petrece pe una dintre scările escaladate de cele două rivale în directa lor înfruntare. Maria Stuart este Gabriela Vrînceanu, graţioasă, feminină, sensibilă, dar cu o statură de eroină tragică, având ceva din Antigona lui Sofocle cel mult admirat de Schiller.

Actriţa îşi interiorizează personajul, dându-i credibilitate, căldură, emoţie, măreţie tragică. Un rol greu, foarte solicitant, îi revine Florinei Găzdaru (Elisabeta), căreia regia i-a impus o fragmentare, o multiplă ipostaziere a personajului. Care e spart, fracturat, înzestrat cu un histrionism adesea grotesc. Într-o primă ipostază Elisabeta apare ca o bacantă dezlănţuită, îmbrăcată într-o rochie roşie, apoi are nişte taioare moderne şi foarte sobre, gen corporatist, pentru ca, într-o altă scenă ea să poare un fel de costum de catwoman.

Florina Găzdaru se pliază concepţiei regizorale, răspunzând cerinţelor acesteia cu dăruire şi talent, dar şi cu unele note de stridenţă şi de neverosimilitate, chiar, existente în viziunea direcţiei de scenă. Memorabil este personajul nobilului Paulet, conturat cu bune mijloace de expresie, cu măsură, de către Adrian Găzdaru. Bine în rol, cu o elegantă alură, cu atitudine şi gestică atent studiate este Dumitru Rusu, în fanaticul Mortimer.

Mai puţin lucrat mi s-a părut personajul dificil al perfidului seducător Lester, întruchipat de Bogdan Buzdugan cam sumar, şi la suprafaţă. Şi, din păcate, multe din replicile sale se şi pierdeau, acoperite de ilustraţia muzicală. Acoperire de care nu au scăpat nici ceilalţi actori, de altminteri, salvându-se doar când erau în prim-planul scenei.

Chiar discutabil aşa cum este, şi deloc confortabil, dar incitant, fără doar şi poate, spectacolul cu „Maria Stuart” are meritul de a readuce în atenţia publicului un text clasic de mare valoare ideatică şi emoţională, care ne vorbeşte despre lucruri ce ne privesc în chip direct, ce ne ating, stârnind reacţii, compasiune, iscând întrebări despre felul în care suntem alcătuiţi şi felul în care trăim.

Foto: Maria Ştefănescu